Mai trist decat matraguna. Mai singur decat copacul.
Si felul in care imi schiopateaza, de atata vreme,
sufletul, de parca intr-unul dintre pantofi ar avea
un fir de par din buclele
unui copil. In curand voi ajunge si eu printre aceia
pe care numai caii cei albi i-ar mai putea intelege.
Un barbat al carui frunzis este este oparit
de popriile lui lacrimi - si care geme prin somn
in lupta cu invizibilii serpi ai lui Laocoon. Atatea
elanuri sfaramate : niste harburi, niste zdrente
in care sunt imbracate sperietorile. Atitea suspinuri
interzise - si fiecare amintire la fel de grea
ca o cerga plouata. Mai trist decat matraguna. Mai singur
decat copacul. Un barbat in asteptarea ostilor de fier
ale certitudinii. In asteptarea unei crize de nervi
de nestapanit. Si femeile cu dinti de metal
din ceata aproape diavoleasca a carciumilor. Spuneti-mi :
pe mine cine ma apara - le intreb -si de ce mi se pare
ca meseria de a sili ceasurile sa bata din nou
este absolut oribila .
Imi voi asterne patul intr-o nuca verde. Undeva, departe,
chiar in aceste clipe,
un mort isi scoate - nevazut de nimeni - mana din tarana
si smulge urzicile crescute, din nou, pe mormant.
|