| Mai trist decat matraguna. Mai singur decat copacul. Si felul in care imi schiopateaza, de atata vreme,
 sufletul, de parca  intr-unul dintre pantofi ar avea
 un fir de par din buclele
 unui copil. In curand voi ajunge si eu printre aceia
 pe care numai caii cei albi i-ar mai putea intelege.
 Un barbat al carui frunzis este este oparit
 de popriile lui lacrimi - si care geme prin somn
 in lupta cu invizibilii serpi ai lui Laocoon. Atatea
 elanuri sfaramate : niste harburi, niste zdrente
 in care sunt imbracate sperietorile. Atitea suspinuri
 interzise  - si fiecare amintire la fel de grea
 ca o cerga plouata. Mai trist decat matraguna. Mai singur
 decat copacul. Un barbat in asteptarea ostilor de fier
 
 ale  certitudinii. In asteptarea unei crize de nervi
 de nestapanit. Si femeile cu dinti de metal
 din ceata aproape diavoleasca a carciumilor. Spuneti-mi :
 pe mine cine ma apara - le intreb -si de ce mi se pare
 ca meseria de a sili ceasurile sa bata din nou
 este absolut oribila .
 Imi voi asterne patul intr-o nuca verde. Undeva, departe,
 chiar in aceste clipe,
 un mort isi scoate - nevazut de nimeni - mana din tarana
 si smulge urzicile crescute, din nou, pe mormant.
 
 
 |