| Oameni buni, oameni de la  oras, va veni  o zi cand odraslele voastre o sa va ceara socoteala,
 rugandu-va, neiertatore, sa le explicati
 de ce  nu stiu sa mearga  in lungul unui trunchi de copac
 rasturnat, de-a curmezisul, peste albia unui rau,
 de ce confunda gusterul cu soparla, prigoria cu botgrosul
 si gaita sau capantortura cu ploierul
 a carui tanguire este atat de frumoasa. Va veni, in mod sigur,
 si ziua aceea si va fi prea tarziu, mult prea tarziu,
 pentru a mai putea indrepta ceva.
 Odraslele voastre obisnuite, inca din pantec,
 da, inca de atunci, cu enormele guri de hidra ale metroului,
 acele guri din care ies si in care dispar convoaie de oameni.
 Odraslele voastre citadine
 invatand sa inoate in apa inspumata si fierbinte din cada.
 Odraslele voastre crescute printre blocurile de zece etaje
 cu cheia de la apartament legata la gat
 si pe care le-ati surprins, in repetate rinduri,
 incercand sa-si gaureasca ceasul de la mana,
 spre a-i sorbi galbenusul, cu paiul,
 asa cum fac, la tara, copiii,
 ori de cate ori gasesc, pe unde umbla ei, oua de prepelita.
 
 |