| Si iata cum acuma, aplecandu-te peste ceea ce ar trebui sa fie o aducere aminte dar este numai cerul mult linistit de ape adanci, ca al unei fantani - ("odihneste-te acum, ostenita inima a mea", cum recita atunci de pe podium , cu privirea atenta inauntru, si oboseala aceluia care scrisese de mult vorbele astea se aseza in fatete - sa rasfranga lumina unui soare poate ca acesta de aici, de inceputuri de toamna la munte) - deci aplecat peste aducerea aminte - numai ca, iata aducerea aminte rasfrange
 
 un fel de linistita oprire
 si nu mai simtim din vremea de atunci
 decat trecerea moale a soarelui peste fata.
 Soarele este si acum,
 il simti, la fel, peste fata - este si asta
 o amintire - si nici nu mai vrei sa-ti odihnesti ostenita
 inima a ta.
 
 |