I 
 
Invins in afara, 
Evul mediu s-a retras in chiliile 
rosii si albe ale singelui meu. 
in catedrala cu pereti pulsind, s-a retras, 
zvirlind si absorbind credinciosii intruna, 
intr-un circuit absurd, 
printr-o zona absurda, 
hranindu-se cu mari bucati de luna, 
in dorinta lui de-a exista 
muscindu-le pe furis, noaptea, 
cind ochii lumii dorm 
si 
numai dintii celor care vorbesc prin somn 
se zaresc in intuneric, 
asemenea unei ploi de meteoriti 
stralucitori, 
urcind si coborind ritmic. 
invins in afara, 
Evul mediu s-a retras in mine 
Si 
propriul meu trup nu 
ma mai intelege 
Si 
propriul meu trup ma uraste, 
ca sa poata exista mai departe 
  
ma uraste. 
Astfel, 
el se grabeste sa se prabuseasca 
in somn, 
seara de seara; 
si iarna 
 
din ce in ce mai puternic se inconjoara 
cu straturi de gheata, 
cutremurindu-se si izbindu-ma si 
scufundindu-ma adinc in el insusi, 
voind 
sa ma ucida ca sa poata fi liber 
si neucigindu-ma 
ca sa poata fi totusi trait de cineva. 
 
II 
 
Dar peste tot in mine sunt ruguri in asteptare, 
si ample, intunecoase procesiuni cu o aura de durere. 
Durere a ruperii-n doua a lumii, 
ca sa-mi patrunda prin ochii, doi. 
Durere a ruperii-n doua a sunetelor 
lumii, 
ca sa-mi loveasca timpanele, doua. 
Durere a ruperii-n doua 
a mirosurilor lumii, 
ca sa-mi atinga narile, doua. 
Si tu, o, tu, refacere-n interior, 
tu, potrivire de jumatati, aidoma 
imbratisarii barbatului cu femeia sa, 
o, tu, si tu, si tu, si tu, 
izbire solemna 
a jumatatilor rupte, 
cu flacara inceata, atit de inceata. 
 
incit tine aproape o viata ridicarea ei, 
aprinderea rugurilor, asteptata, prevestita,  
salvatoarea aprindere-a rugurilor. 
 |