Pribeagul:
(inlocuieste corul in tragedia antica)
Of, dr umurile-nstrainarii
bocesc urmele pasilor mei.
Stradanie a indelung rabdarii,
pelinul cand vei inceta sa-l mai bei?
Spinii ma stiu;
la umbra lor saraca,
eu, fratele lor spinos, m-am rasucit.
Veneticii au incercat pe roata
sa ma traga,
ca pe Horea! Ca lui Doja,
au vr ut sa-mi puna pe cap coroana
de fier rosit,
sa ma imparateasca! Ca pe Hristos
m-au rastignit.
Dunarea m-a bocit, si Nistrul.
Oh, albiile clocotesc de lacrimi
neplanse!
Vantul, pribeag ca si mine, m-a
plans.
De ce ma jeluiesc, badisor ule,
dumitale?
Mi-am pus camasa mortii, dar
tot viu ratacesc.
Mihalcea Hancu:
De mult, pribeagule, bati
drumurile?
Pribeagul:
De cand pe lume
mireasma florilor s-a raspandit,
de cand
pe gura de rai a pasunii
mioritele noastre s-au risipit;
de cand
holdele pe pamanteasca tipsie
spicele grele si-au troienit,
si fosnetele padurii,
nu au mai contenit;
de cand
vapaia mistuitoare a urii
n-a aflat chip de tasnit
din pieptul norodului istovit
Mihalcea:
Sar mane!
Prin zdrentele straielor anii
ti-au clocit; claia parului
de salbatic;
obrazul parlit; numai ochii
jaratic!
Mama! Sorioare! Apa calda
aduceti,
pat ii asterneti, hraniti-l,
indulciti-l!
Surorile lui Mihalcea:
Doamne! Doamne! Doamne!
Mama lui Mihalcea:
Lacrimile noastre esti tu!
Amarul inimii noastre,
nepotolit.
Ogoieste-te! Fii binevenit la
vatra noastra!
Pribeagul:
Mare, o, mare , mare
ii minunea Moldovei mele!
Painea, sarea
mai dulci is ca mierea,
si-i mai dulce ca orice dulceata
a sufletului frumusata!
Sunt fiul ratacitor al pamantului,
ce nu are intoarcere,
ma las in batelistea vantului,
Mila voastra de tarie ma stoarce!
Paine, apa?
Pamantelul ma hraneste si ma adapa!
Ma duc, of, ma duc prin balta
bastinei, taraneasca,
prin care saracia salta,
pretutindenea, ca o broasca.
Ma duc sa achipui ranile
tr upului Ei, obrintite.
O jupoaie de vie dusmanii! Dihaniile
au napadit-o, hamesite
Mihalcea:
Zaboveste, omule! Din opincile
bortelite, sangerate
iti vad talpile.
Vad pecetile urmele tale, insirate
Pribeagul:
Bland, prea bland
mi-e colbul Tarii pe rana:
prahaghita de leac!
Dar nu pot lipi geana de geana,
cand strigoiul raului zburda slobod pe
sleah!
De mila voastra, piatra
inimii moale mi-o simt.
Ma inchin la casa, la vatra,
la omenia voastra!
Stramt,
of, stramt imi e in orice asezare.
Durerea mea o incape doar zarea!
Toiagule, tovaras si sprijin de drum,
hai intr-acolo, unde stalpii de fum,
nevazuti, se bat in hohote ucigase
cu calaii, ca dupa hram, pe gramezile
de scrum.
Ma duc, in cenusa asezarilor arse
ranile sa mi le moi!
Pe dr umurile urmelor neintoarse
genunchii sa mi-i incovoi!
Ma duc la nevoia, necazul, amar ul
ce-si scartaie cu rotile neunse car ul,
sa ma injug ca un bou, ca un bou sa trag
la belelele pamantului meu drag!
Mihalcea:
Frate, asteapta, te-ntovarasesc si eu!
Mama si surorile:
Incotro, Mihalce? valeu!
Pribeagul:
Adasta, om bun! A veni el si ceasul
chemarii! Ii aud in departare glasul.
Vulturasul cel tanar se grabeste sa
zboare?
Veni-va, veni-va si vultur ul mare!
Nevoile, dar si intelepciunea
Moldova le cunoaste de cand lumea!
Mai adasta! Saracia nu sperie pe sarac!
Ursita-i legata de om, cum e legat
de crasma sleahul!
Primirea v-a fost de-a mai mare dragul!
Pretutindeni ai sa dai, om bun, de
PRIBEAGUL!
