Carmen

Rasufletul verii cum vine si-n drum
Purcede vieti sa dezgroape?
E dragostea mare ascunsa pornire
Ce sanul pamantului poarta;
E ceasul cand glia in truda ei muta
Invie-si tarana sa moarta;
E clipa cand vechiul prisos de viata
In straturi de flori se aduna,
Cand bobul sfielnic din spice rasare,
Zambind in poleiul de luna.
Lumina si cantul nuntesc peste fire
In zvon de evlavie sfanta,
Cu brane de aur e bolta incinsa,
Si iarba livezilor canta.
Azi lunca-i o mandra biserica larga,
Iar plopii strajeri la iruga
Par preoti carunti in odajdii de praznic,
Cu brate naltate spre ruga
Mireasa mea alba, cu chipul balai,
In fata lor blanda si draga
Smerita sa-si plece genunchii truditi
Si dragostea noastra pribeaga;
Si cerul si glia ne-asculta pe noi,
Iar marginea zarii albastre
Aprinde-o sfioasa faclie de veghe
Si-n drumul nadejdilor noastre.
Noi suntem copiii pamantului bun,
Drumeti ai poruncilor firii,

Si-n sufletul nostru-i acelasi indemn
Ce-nvie pe camp trandafirii.
Stapana e firea ce bolta aprinde
Si seamana flori in dumbrava,
Iar dragostea noastra-i un picur senin
Din vesnicu-i cantec de slava!