Dezgroapa, mosnege, cu mainile-n tremur, 
Comoara ta veche de jale 
Tu porti ferecate durerile noastre 
In vaierul strunelor tale. 
In ele-mpletit-au strabunii cucernici 
Credinta visarii desarte, 
Si-n graiul lor plange si n-are repaos 
Amarul nadejdilor moarte. 
Se-ndoaie, se-ntinde si tremura arcul, 
Si lemnul prelung se-nfioara 
Cand doua margele, ca mirul de limpezi, 
Din gene se scurg pe vioara. 
 Ne canta batranul Carunta pleoapa 
O vezi cum povara-si framanta 
Cum mana lui cade I-aluneca arcul 
Mai canta, lautare, mai canta! 
S-a stinge si roua pleoapelor noastre, 
Si ochii lumina si-or frange, 
Ci strans cetluita de marmura vremii 
Cantarea ta vecinic va plange. 
Pe aripi de vanturi trai-va pribeaga 
Oftarea ta sfanta, mosnege,
  
De jalea-i razleata va plange amurgul 
  Si plange-vor fratii de-o lege. 
  Vor geme pe plaiuri izvoarele-n noapte 
  Si-ncet graitoarele unde, 
  Batranilor codri si-or spune mustrarea, 
  Iar codrii cu glas vor raspunde 
  Pe cand vor incepe sa freamate brazii, 
  Gatindu-si cetatea maiastra, 
  Si focuri pe creste pe rand rumeni-vor 
  A boltii naframa albastra 
  Cand soarele mandru din nori va purcede 
  Vazduhul senin sa-ntretaie, 
  Aprinsa scanteia ascunselor doruri 
  Va arde cu munti de vapaie. 
  Un vifor naprasnic, cu brate de flacari, 
  Topi-va in goana lui crunta, 
  Din jalea pribeaga a strunelor tale 
  Mareata cantare de nunta! 
 
 |