La voi alearga totdeauna
Truditu-mi suflet sa se-nchine;
Voi singuri strajuiti altarul
Nadejdii noastre de mai bine.
Al vostru-i plansul strunei mele,
Crestini ce n-aveti sarbatoare,
Voi, cei mai buni copii ai firii,
Urziti din lacrimi si sudoare.
Cu mila-i nesfarsita, cerul
Clipirii voastre-nduiosate
I-a dat cea mai curata raza
Din sfanta lui seninatate.
El v-a dat suflet sa tresara
Si inima sa se-nfioare,
De glasul frunzelor din codru,
De sopot tainic de izvoare.
In coapsa graitoarei miristi
Devreme plugul vostru ara;
E primavara pe campie,
Si-n ochiul vostru-i primavara.
Bland tainele vi le desface
Din sanu-i milostiva glie,
Caci toata floarea va cunoaste
Si toata frunza ei va stie.
Purtati cu bratele-amandoua
A muncii rodnica povara,
Sub stralucirea-nlacrimata
A diminetilor de vara.
Si nimeni truda nu v-alina,
Doar bunul cerului parinte,
De sus, pe frunte va asaza
Cununa razelor lui sfinte.
A voastra-i jalea cea mai mare,
A voastra-i truda cea mai sfanta,
Stapanul vitreg va loveste,
Cand cerul bine-va-cuvanta.
Dar daca-n schimbul painii voastre,
Piticul va plateste fiere,
Indurator v-asculta Domnul
Si va trimite mangaiere.
Cand doarme plugul pe rotile,
In pacea serilor de toamna,
La voi coboara Cosanzeana,
A visurilor noastre doamna.
Vin crai cu argintate coifuri
Si-n aur zanele balaie:
Atata stralucire-ncape
In bietul bordeias de paie.
Frati buni ai frunzelor din codru,
Copii ai mandrei bolti albastre,
Sfintiti cu roua suferintii
tarana plaiurilor noastre!
Din casa voastra, unde-n umbra
Plang doinele si rade hora,
Va straluci odata vremii
Norocul nostru,-al tuturora.
A mea e lacrima ce-n tremur
Prin sita genelor se frange,
Al meu e cantul ce-n pustie
Neputincioasa jale-si plange.
Ci-n pacea obidirii voastre,
Ca-ntr-un intins adanc de mare.
Traieste-nfricosatul vifor
Al vremilor razbunatoare.
