Cum stau acuma si-mi numar a vremurilor salba,
Parca-mi revad, in casa din satul de sub deal,
Pe-un biet bunic din ceata de mosi cu barba alba,
Prin cari vorbeste gura tacutului Ardeal.
Il vad asa de bine Ii flutura oftatul
Subt bolta infrunzita a nucului inalt,
Cand incepea povestea: Doi ochi avea-mparatul
Dar de radea cu unul, plangea cu celalalt
Poveste minunata si tainica poveste,
Soptita in amurgul atat de stins si mut,
Subt soarele de toamna care murea pe creste,
Cand mi te-a spus mosneagul, eu nu te-am priceput.
Dar printre anii tulburi, care-si sporira-n cale
Comoara lor de lacrimi in fiecare ceas,
Nelamurita taina a intelepciunii tale,
Poveste batraneasca, in minte mi-a ramas.
Si-abia tarziu, odata, ti-am inteles fiorul
Si te-am vazut cum starui si-nfricosata
cresti,
In clipa cea dintaie cand mi-a atins piciorul
tarana fermecata a tarii romanesti.
Atunci, in cutropirea furtunii fara nume,
Cand rauri de vapaie imi clocoteau prin sange,
Te-a luminat intreaga un glas din alta lume:
Ei, ochiul care rade, noi, ochiul care plange
*
In volbura grozava ce-mi striga la fereastra,
Cum stau acum in noapte si-n golul ei ma zbat,
Pare c-aud cum geme cumplit povestea noastra
Si-l vad pe cel din basme, pe bietul imparat
Il vad si-mi musca-n suflet durerile pagane,
Si patimi si ispite si vifore ma frang;
Caci, cine-mi spune mie ce vom avea noi maine!
Doi ochi ce rad in soare, ori doi ochi care plang?
