Statuia fusese comandata de municipalitate tocmai pentru a insingera privirile trecatorilor. Liniile ei ar fi urmat sa fie atit de taioase si de contondente, iar hidosenia - in toata dimensiunea ei - atit de rafinata, incit linistea urbei (in acel sector intens populat si dedat ticalosiei) ar fi fost asigurata pentru mai multe zeci de ani.
Sculptorul care isi adjudecase concursul se apucase cu multa rivna de treaba insa, la numai doua luni departare, facuse o criza de nebunie, dupa care disparuse fara urma. In atelierul lui nu mai fu gasit decit un mic fragment de gips, care insa ii umplu de spaima pe reprezentantii autoritatilor, sositi in graba la locul faptei. Fragmentul fu ridicat si inchis intr-o cutie de otel cu incuietoare speciala, pazita cu strasnicie, zi si noapte, de cite doi politisti.
La putina vreme insa, se constata ca toti acesti vajnici agenti de paza se imbolnavesc subit, manifestind grave tulburari de comportament. Un ilustru om de stiinta, convocat de urgenta pentru elucidarea situatiei, emise ipoteza conform careia micul fragment de gips ar fi fost o portiune din creierul hidrei ce ar fi urmat sa fie turnata in bronz, portiune ce prezenta bizare si inexplicabile semne de viata. Ipoteza fu apreciata drept rezonabila si municipalitatea hotari aruncarea (in conditii de securitate maxima) cutiei de otel in ocean, intr-o zona foarte adinca.
Cam cit de adinca este rana pe care ti-am provocat-o, dragostea mea? Si cum iti mai porti trupul imbibat in amintirea mea? Ce frumoasa toamna ce despartire ce inviere.
|