Descopar parul ei ud. Ud si arzator, ca o flacara. Ca inima mea pieptanata cu jale peste umarul ei sting. Peste care trompeta gornistului din cazarma de peste drum asterne o innoptata melodie. Acest scirbos vierme de tabla chiar crede ca ne poate infecta cu somn, cind, pentru noi, somnul este curata despartire.
Esti vie, pentru ca vreau eu, killer-ul placerilor aminate. Eu, care nu amin nimic, lovind cetate dupa cetate. Luindu-te in primire cu tot arsenalul din dotare si cabrindu-te pina ce doare. Pina ce explodezi de viata. Pina ce urli. Pina cind suflul tau, fierbinte, ma loveste in fata.
Evident, exagerez. De fapt, nu fac decit sa conjug, sa declin, sa delirez. Evident, parul ei ud nu exista.
Nici macar inima mea pieptanata. Nu face altceva decit sa continue sa bata, meticulos, in cusca simetrica de os.
Evident, exagerez. Curajul de-a inventa este la fel de viril ca si curajul de a trai. Nu am nici o afinitate pentru respiratie, masticatie etc. Frecventez imaginatia, imi exercit dreptul de a plasmui (uneori din nimic) lumea. De regula, lumea sta cu spatele. Nu suporta descrierea. Sint doar o fanta, prin care o puteti surprinde, totusi, pentru un moment.
|