De Omar Khayyam
Ivirea mea n-aduse nici un adaos lumii,
lar moartea n-o sa-i schimbe rotundul si splendoarea.
Si nimeni nu-i sa-mi spuna ascunsul talc al spumii:
Ce sens avu venirea? Si-acum - ce sens plecarea?
Un joc ce se repeta e viata - si tu stii:
Castigul e durere si moartea fara nume.
Ferice de copilul sfarsit in prima zi,
Mai fericit acela ce n-a venit pe lume.
Spun unii ca exista un Creator, si zic
Ca pentru a distruge, fiinte a creat.
Fiindca sunt urate? Dar cine-i vinovat?
Sau pentru ca-s frumoase? Nu mai pricep nimic.
Credinta si-ndoiala, eroare si-adevar,
Ca boaba unei spume, usoare sunt si goale.
Opaca sau bogata in irizari de cer,
Aceasta boaba-i chipul si talcul vietii tale.
Cand am sa plec din lume n-au sa mai fie flori,
Nici chiparosi, nici buze, nici vin cu-arome fine.
Nici zambet, nici tristete, nici inserari si zori.
Nu va mai fi nici lumea - caci gandul meu o tine.
Un punct pierdut e lumea in haosul imens
Toata stiinta noastra: cuvinte fara sens.
Om, pasare si floare sunt umbre in abis,
Zadarnic este gandul, iar existenta - vis.
Un joc de sah e viata. Destinul singur joaca.
lar noi suntem pionii. Vrand de urat sa-i treaca,
Ne muta, ne opreste, un timp ne muta inca
Si apoi in cutia neantului ne-arunca.
Tu ai sa pleci spre ziua sau poate chiar diseara.
E timpul sa bei vinul cu sufletul usure.
Tu te compari, nebune, cu o comoara rara
Si crezi ca hotii-asteapta cadavrul - sa ti-l fure?
Toti cei care plecara au adormit pe rand
In pulberea saraca a vanitatii lor.
Sa bem, si-asculta-aicea amarul adevar:
Tot ce-a spus fiecare, o, Saki, a fost vant.
Durere si mahnire in lumea nesfarsita,
Cu mii de taine plina - alt lucru n-am gasit.
Ai vrut mai mult sa afli, o, inima-ostenita,
Dar astazi, la plecare, nu stim de ce-am venit.
Se-ntuneca. Mesenii extenuati de viata
Au adormit. In umbra, priviti ce palizi sunt!
Intinsi si reci! Tot astfel vor fi si in mormant.
N-aduceti lampa! Mortii nu mai au dimineata.
Vreau beat sa fiu intr-una si-as vrea sa dorm mereu.
Am renuntat sa aflu ce-i bine si ce-i rau.
Durerea, bucuria - la fel sunt pentru mine.
Caci zambetu-i solia tristetii care vine.
Tu esti, batrana lume, palatul trist in care
Alearga nopti si zile, spre moarte galopand.
Si unde sahi de-a randul visara fiecare
Marire sau iubire - si s-au trezit plangand.
Ma-ntreb: ce-mi apartine cu-adevarat? Ce rost
Avui, cand fara urma am sa ma pierd in moarte?
Un scurt incendiu-i viata. Vapai de toti uitate,
Cenusa spulberata-n vant: un om a fost.
N-as fi venit aicea de-as fi putut alege.
Si chiar daca-as fi liber, spuneti-mi, unde-as merge?
Sa nu te nasti mai bine-i. Dar cum sa evitam?
Acum insa ca suntem - de ce sa mai plecam?
Betivule, imensa urna, eu nu stiu cin te-a modelat.
Stiu doar ca poti sa-ncapi trei vedre si stiu c-ai sa te sfarmi curand.
Mult timp am sa ma-ntreb atuncea: de ce ai fost oare creat,
De ce-ai fost fericit si-acuma - de ce nu esti decat pamant?
Prisos de stralucire eu lumii n-am adus.
Tot ce ma inconjoara - de mine-i mai presus.
Nedumerit si singur ma-ntreb neincetat:
De ce-am venit pe lume? De ce sunt alungat?
Prietenii mei unde-s? Calcatu-i-a-n picioare
Ne-nduratoarea moarte? Dar noaptea mi se pare
Ca-i mai aud cum canta prin parcul adormit.
- Sunt morti, ori poate numai sunt beti de-a fi trait?
Cu toate ca-s frumoasa si am parfum de lotusi,
Desi am ca laleaua obraz catifelat
Si svelt ca chiparosul mi-e trupul, spune-mi, totusi,
Ce scop avu cerescul Zugrav cand m-a schitat?
