Mi-oi racai cu grija rugina de pe za
si-n pod gasi-voi sparta o chivara, m-auzi ?
I-oi drege buza stirbita la loc, din mucava
si o voi tine-n brate, timp lung cu ochii uzi.
Mi-oi ascuti de-o piatra, cu gand-n lume, lancea
si-o noapte astepta-voi in friguri zorii, cand
mi-oi saruta martoaga pios pe botu-i bland
si voi porni alaturi cu soarele din Mancha.
In urma Sancho Pancha isi va certa mereu,
proptindu-se-n calcaie, magarul sau cuminte.
Va da din cap prostimea : -Este nebun ! Dar eu
voi merge numai cantec si numai vis-nainte !
Hei, cine-o sa mai aiba vesmant medieval
mai scump ca zaua-mi stearsa cu grija de rugina ?
Ca Rosinanta nimeni n-o sa mai aiba cal
Si nici un vis ca visu-mi sa arda de lumina . . .
Si totusi, huiduita-mi va fi armura-n drum
si nimeni cavalerul cel bland nu-l va-ntelege
cat e de trist in umbra castelelor de fum,
insangerat de pietre si vanat de ciomege.
Insetosat, hangiul nu-mi va intinde cana,
iar aripile morii mi-or rupe carnea, dar
m-o duce scutierul calare pe magar
si voi porni in lume sa-mi aflu castelana . . .
Iar cand s-o rupe lancea bucati in araturi
si-o face idealul din mine carne vie,
atuncea cavalerul sa moara o sa vie
cu trupul catre vatra si gandul catre zari . . .
Intors sa mor alaturi de-o veche lumanare
voi auzi pe Sancho plangand si pe preot :
-Cum a putut sa-ncapa un vis atat de mare
in trupul asta firav si slab de Don Quijote ?
Mi-oi naluci atuncea ca am invins toti zmeii,
ca sunt biruitorul intregului pamant ;
imi va inchide ochii, bland, mana Dulcineii
si voi muri departe de morile de vant . . .
|