Psalmul de taina

Si ta rmii-mi cresc in jur cat noaptea, pe cat talazul mi
se-ntinde
Si ai lasat sa rataceasca undele mele suferinde;
Unde ti-s mainile sa-ntoarca in aer caile luminii?
Unde sunt degetele tale sa-mi caute-n cununa spinii?
Si soldul tau culcat in iarba, pe care plantele-l cuprind
Si-asculta -n sanul tau suspinul iubirii, cucerit murind?

Tu ce nfiori pe sesuri plopii cand treci din crestet la
picioare,
Si prinzi de tot ce te-ntalneste o plasa calda de racoare.
Tu ce scrutezi, scotandu-ti sanii pe jumatate din
vestminte
Ca sa-i sa rute focul gurii, cuprinsi de maini cu luare-
aminte,
Pustia vremii, strabatuta de soimi de scrum si de nisip,
Carora vantul le-mprumuta o-nfat isare fara chip;

Tu te-ai pierdut din drumul lumii ca o sageata fara tinta,
Si frumusetea ta facuta pare-a fi fost ca sa ma minta.
Dar fiindca n-ai putut rapune destinul ce-ti pandi faptura
ura;
Ridica-ti din pa mant urechea, in ora noptii, cand te
chem,
Ca sa auzi, o! neuitata, neiertatorul meu blestem.

Si n-ai stiut a-i scoate-n cale si-a-l pravali de moarte,