O, tu aceea de-altadata, ce te-ai pierdut din drumul
lumii!
Care mi-ai pus pe suflet fruntea si-ai luat intr-insul locul
mumii,
Femeie raspandita -n mine ca o mireasma-ntr-o padure,
Scrisa-n visare ca o slova, infipta-n trunchiul meu:
sa cure,
Tu ce mi-ai prins de cantec viata cu brate stranse de
grumaji
Si m-ai oprit ca sa mi-o caut la tine-n palme si-n obraji
Pe care te-am purtat bratara la mana casnica-a gandirii.
Cu care-am nazuit ala turi sa leagan pruncul omenirii.
Pur trandafir, ba tut in cuie de diamant, pe crucea mea
Si care-n fiece miscare pierzi cu-o petala cate-o stea.
Pamant fa gaduit de ceruri cu turme, umbra si bucate.
Tu care mi-ai schimbat cararea si mi-ai fa cut-o val de
mare,
De-mi duce bolta-nsingurata dintr-o valtoare-ntr-o
valtoare,
Si ta rmii-mi cresc in jur cat noaptea, pe cat talazul mi
se-ntinde
Si ai lasat sa rataceasca undele mele suferinde;
Unde ti-s mainile sa-ntoarca in aer caile luminii?
Unde sunt degetele tale sa-mi caute-n cununa spinii?
Si soldul tau culcat in iarba, pe care plantele-l cuprind
Si-asculta -n sanul tau suspinul iubirii, cucerit murind?
Tu ce nfiori pe sesuri plopii cand treci din crestet la
picioare,
Si prinzi de tot ce te-ntalneste o plasa calda de racoare.
Tu ce scrutezi, scotandu-ti sanii pe jumatate din
vestminte
Ca sa-i sa rute focul gurii, cuprinsi de maini cu luare-
aminte,
Pustia vremii, strabatuta de soimi de scrum si de nisip,
Carora vantul le-mprumuta o-nfat isare fara chip;
Tu te-ai pierdut din drumul lumii ca o sageata fara tinta,
Si frumusetea ta facuta pare-a fi fost ca sa ma minta.
Dar fiindca n-ai putut rapune destinul ce-ti pandi faptura
ura;
Ridica-ti din pa mant urechea, in ora noptii, cand te
chem,
Ca sa auzi, o! neuitata, neiertatorul meu blestem.
Si n-ai stiut a-i scoate-n cale si-a-l pravali de moarte,
|