Poeziile.com - Home

 Parola? Creare album poezii
Poetii clasici ai literaturii romanePoezii frumoase pe temePoeti membri ai clubului poetilor tineriPoeziile mele


 
Poetul zilei
Eugen Ionescu
(1909 - 1994)

2 Poezii

Poezia de azi

Povestea Dochiei si ursitorile
de Mihai Eminescu
Creşte iarba, mări, iară,
Bătută de vânt de vară
Unde mi-i pădurea rară.

Citeste Poezie completa
 

 

 

Ghicitori
Povesti
Top 40 poeti
Top autori

 

   
Cautare avansata



































Adevarul

Vezi toate poeziile poetului
Bucuresti, 31 august 1952.






Pilcuri-pilcuri, catehumenii paraseau lacasul, impestritati tineri cu batrini, barbati cu femei, umplind subporlicele.
Dar niciodata nu erau alungati si parasiti ca niste vinovati.
De data asta ii primi insusi presbiterul loan, departe vazatorul,
Apostolul drag
Mintuitorului, sa le tilcuiasca
Evanghelia zilei.
Acum le marturisea, cu fringere si mare cainta, ratacirea si risipa ucenicilor in vremea prinderii si judecarii
Domnului.
Le zugravi sala pretoriului, mai intinsa decit curtea templului lui lehova, seinteietoare de luminile mozaicurilor si impodobita cu statuile dumnezeiestilor
August si
Tiberiu; scaunul de judecata, numai aur si purpura, la care se urca pe cinci trepte, intruchipind in splendoarea lui pe insusi
Cezarul; maretia cirmuitorului
Pilat, inaintea caruia fusese tirit invatatorul.
Gloata de turbati cu spume de ocari la gura, care insotise de la
Caiafa pina la tribunalul roman pe
Isus, gata sa-I sfisie, ramasese afara, ca sa nu se spurce, caci era
Pastele.
Prin usile date in laturi se vedea valmasagul multimii privegheata de sutasi
Ucenicii se imprastiasera.
Numai citiva din ei, impreuna cu cele doua
Marii, se strecurasera inauntru, fricosi si bicisnici, dositi pe dupa stilpii uriasi de marmura, gata sa se lapede sau sa o ia la fuga.
Isus sta in fata puterii ca un drept; nu arata nici frica, nici semetie, ci obisnuita lui vointa de mila si bunatate.
Pilat, ros de alte griji, privea cu dezgust tot ce se intimpla, departe, sub picioarele sale. impricinat si piritori pentru el erau tot una si se gatea sa scape cit mai repede de ei, ca de tot acest popor barbar.
Dar o perdea din fund se dete la o parte si un slujitor venit din camarile tainice ale pretoriului se furisa pina la procurator cu o scrisoare.
Pilat privi uimit pecetea, o cinsti dueind-o la gura.
Era a sotiei lui,
Ilustra
Claudia, fiica viteaza a imparatului.
Sosita, abia de citeva zile. in
Ierusalim, ea inca nu primise in camarile ei pe
Pilat, care o astepta de sase ani.
Chiar din clipa casatoriei lor, cezarul
Tiberiu ii despartise.
Pe ea o luase la palat.


Pe el il surghiunise cirmuitor peste un popor circiobar si indaratnic. in toata aceasta vreme, pina la el nu venise decit faima vietii infame, numai vitii si stricaciune, pe care
Claudia o ducea la curte.
Acum stapinul crud si singeros pina la nebunie i-o trimitea incarcata de onoruri si daruri, dupa ce o pingarise
Cu ce ginduri?
Toate acestea se stiau la
Ierusalim in amanuntime si
Pilat suferea cumplit.
Era femeia lui si totusi abia se lasase zarita cind o intimpinase la intrarea in cetate.
Claudia nici nu-l privise.
Coborita din lectica, se facuse nevazuta si se inchisese in palatul ei.
De atunci ura, ciuda amara il macinau.
Desfacu tabletele si citi, pe nerasuflate.
Scrisoarea era pentru el, dar nu-l privea.
Se posomori.
Claudia intervenea in favoarea nelegiuitului ce-i fusese adus in catuse ca turburator al tarii si razvratit impotriva cezarului.
De unde il cunostea?
Ea ii scria de altfel ciudat si scurt ca patimise mult pentru omul acela in vis, il socotea drept si nevinovat si-l indemna sa nu-i faca nici un rau.
Pilat ridica ochii de pe tidula si-i intoarse cu interes catre omul haituit.
Abia acum il vazu: un barbat tinar, subtirel, linistit, cuviincios imbracat in largul vestmint preotesc, cu miini mici si albe, cu picioarele in sandale.
De unde scosesera carturarii si fariseii pe groaznicul tilhar galilean, razvratitorul care-i punea dregatoria si pacea romana in primejdie?
Si pricepu: impricinatul era tot unul din tagma arhiereilor, insa potrivnic, un rabin rival, pe care voiau sa-I piada si gasisera ca cel mai bun mijloc era el.
Pilat, calaul turburatorilor. inclinat sa-l scape, nepasarea i se schimba in bunavointa.
Porunci indata sa i se dezlege miinile. inainte de a se da hotarirea, invinuitul avea dreptul sa fie ascultat ca un om liber.
Si presbiterul
Ioan, insufletit de amintiri, istorisi celor chemati toata vorbirea dintre
Pilat si
Mintuitor, asa cum este insemnata in
Evanghelii cu intrebarile unuia si raspunsurile limpezi si tacerile si mai limpezi ale
Celuilalt.
-
Este adevarat ca tu esti rege? il intrebase cu zimbet ironic caimacanul imparatului.
Isus ii raspunse cu subtire indrazneala si inteles:
-
Daca tu zici si crezi de la tine aceasta, nu fiindca o spun vrajmasii - si arata prin usile deschise pe arhiereii care atitau multimile - atunci fericita este mintea ta, care ti-a descoperit-o, caci cu adevarat sunt rege.
Dar — si zimbi la rindul sau — precum vezi, imparatia mea nu e din lumea aceasta.
Altfel, slujitorii mei s-ar fi luptat pentru mine sa nu fiu dat prins in miinile tale si ale
Iudeilor
Dar aici cine poate sa-mi auda glasul?
Caci numai cine purcede din
ADEVAR asculta glasul meu!
La cuvintul
ADEVAR rostit de
Mintuitorul,
Pilat isi infipse coatele in bratele jiltului, plecin-du-se repede cu tot trunchiul inainte si atintindu-l
- in ce limba se petrecea vorbirea? ii taie povestirea un tinar.
Apostolul, intrerupt, ramase o clipa uluit.
Nu se gindise niciodata
Nu stia sau poate uitase
Stete sa-si adune gindurile si sa alcatuie in minte scena.
Se cazni s auda cuvintele
Mintui-torului si vorbele procuratorului

-
Era intre ei un talmaci da, un talmaci, rosti el cu privirile si auzul se intoarse inauntru, asupra amintirilor
Dar, adause repede, dar chiar de la inceput mijlocitorul, desi stia bine ara-meana, nu deslusea intelesul cuvintelor lui
Isus si sovaia, nu izbutea sa le traduca
Atunci,
El invinuitul.
El piritul incepu sa vorbeasca de-a dreptul cu
Pilat.
Da, iata -, si
Apostolul se inflacara: il vad si il aud.
Si rapit de puterea amintirilor, batrinul se opri, rasuflind adinc, ca dupa o opintire.
-
Ce limba vorbea
Domnul nostru? intrebara toti.
-
Ce limba? si presbiterul, fara sa se mai gindeasca, spuse: limba lui obisnuita, in care ne vorbea si noua despre venirea lui pe norii cerului
-
Arameana dar? se mira tinarul.
O intelegea
Pilat?
Batrinul tresari, incurcat.
-Arameana?
Nu!
Nu!
-
Atunci?
Si toti il privira infiorati.
-
Nu stiu

-
Poate greaca, il ajuta unul.
-
Sau latina, sari altul.
Apostolul tacea si intirzia, ascultind ecourile din el
-
Le stia
Mintuitorul? il intrebara multi.
-
Bineinteles ca le stia. in
Galilea neamurilor se vorbeau aceste graiuri si inca altele pe deasupra.
Dar, si
Apostolul apasa hotarit, nu era nici greaca, nici latina.
Fiul lui
Dumnezeu vorbea limba firii lui, deasupra elinei si romanei
Limba pe care o intelegeau copacii, o ascultau pietrele, rascolea oamenii, i se supuneau demonii incit noi n-am avut nevoie sa stim in ce limba ne graieste.
Chiar daca de cele mai multe ori nu intelegeam, ca si gloatele, spusa lui, trebuind sa ne-o talmaceasca noua, aparte: totusi, i-o pricepeam dintr-o data, cu inima, si ne era de-ajuns
De data asta, insa, se schimbase.
Cuvintul lui trecea dincolo de intelegerea noastra si a lui
Pilat, care se rasucea in scaun nemultumit, dezamagit.
Ca si noi cei din dosul stilpilor.
Isus era mai prejos de asteptarile noastre si ale procuratorului: il priveam si nu-l mai cunosteam.
Ne descuraja si pe noi ca si pe
Pilat.
Si nu mai puteam de necaz.
Dupa noi,
El trebuia, cu raspunsurile lui, sa faca praf si puzderii toata mincinoasa ratiune a lui
Pilat si a legilor lumii acesteia.
Ca sa-l ajute, stapinitorul ii puse, in greceste, intrebarea despre care tocmai vream sa va istorisesc cind m-a oprit tinarul frate, intrebare la care invatatorul ramase tacut, nemiscat, cu ochii la cer.
Pilat crezu ca
Isus n-a priceput si porunci talmaciului sa i-o repete in ebraica si arameana
Apoi se atinti lacom asupra omului, asupra gurii din care trebuia sa tisneasca dezlegarea celei mai mari taine care ne chinuia pe toti.
-
Ce anume intreba
Pilat? si toti asteptasera frcmatind.
- „Ce este adevarul?" - rosti grav
Apostolul.
Eu stiam greceste.
De cum am auzit intrebarea dregatorului, am scos capul de dupa coloana si cu gura cascata asteptam sa sorb ca pe o licoare nemuritoare raspunsul
invatatorul, ca si cum ma ghicise, intoarse privirile mihnite spre mine, cu dojana, apoi iar spre
Pilat, si se incapatina sa taca, sa taca pina la sfirsit, cind cirmuitorul, iesit din fire, il dete pe mina calailor.
-
Vai!
De ce a tacut?!
-
Cum s-a indurat?
-
De ce n-a vorbit?
Se jeluira intr-un glas ascultatorii lui
Ioan.
-
Tot asa ne vaitam si noi, nemingiiati, clatina din cap
Apostolul.
De ce n-a vorbit?!
Ne cainam zile si saptamini unul altuia, incuiati in casa.
De ce n-a coborit fulgerul adevarului, cu raspunsul sau, pe pamint?! si ne plingeam si pe noi si pe
El.
-
Cu buna dreptate, il aprobara catehumenii.
-
Fara nici o dreptate si batrinul se rosi
Eram niste pacatosi si nu stiam ce vorbim
Dar sa vedeti, urma el intimplarea nu-mi iesea cu nici un chip din minte si dupa neasemanata bucurie a invierii ma gindeam necontenit cum sa-L intreb. imi luai de citeva ori curajul, dar nu putui.
Odata, ne-a prins pe neasteptate, intrind la noi, prin usile zavorite.
Altadata, m-a impiedicat nesabuita cercetare la care
L-a supus necredinciosul
Toma, de care m-am rusinat pina a-mi pierde indrazneala sa-L pipai si eu cu intrebarile mele.
Cind si cind se arata numai si pierea numaidecit.
-
Si-a ramas pe totdeauna nelamurirea cazuta ca o piatra de moara in sufletul tau? il mustra oarecum o tinara inzvapaiata.
Eu nu
L-as fi lasat.
L-as fi hartuit far'de ragaz pina tisnea din
El fulgerul raspunsului, chiar de m-ar fi orbit, urma ea.
Ce n-as fi facut, gindeste-te, ca sa stiu: ce este
ADEVARUL?

-
Da, da, o linisti
Apostolul.
Ceea ce n-am intirziat sa fac si eu, cind in sfirsit am prins prilejul.
Ascultati!
Eram din nou fugari din
Galilea.
Ajunsesem iar niste pescari nevolnici
Pescuiam noaptea, ca si furii, in
Marea
Tiberiadei, caci ziua ne temeam de spionii arhiereilor si nu prindeam nimic.
Flaminzeam si lincezeam, noi credeam ca numai din lipsa hranei si nu ne gindeam decit la peste intr-un rasarit de zori, tocmai ne gateam sa ne pitim istoviti in barca, ca sa nu ne prinda lumina, cind pe tarm se ivi un om, un necunoscut in care parca totusi se ascundea ceva stiut.
Dar cum eram sleiti, l-am privit fara sa-l luam in seama
-
Hei, striga el intr-un tirziu, parca sa-si bata joc de cazna noastra zadarnica.
Hei, aveti ceva de mincare?
-
Nu! am raspuns noi, cu asprime, acestui alt flamind.
Nu, n-avem nimic!
Dar el despre alta hrana vorbea si noi nu pricepeam, grabiti sa stringem navoadele.
-
N-aveti? si necunoscutul intinse bratul, aratind prin cenusiul diminetii.
Atunci zvirliti mreaja in latura stinga a luntrii si trageti
Fara sa vrem, tara sa stim, facuram cum ne-a poruncit.
Si, intr-o clipa, iata, scoaseram navodul incarcat, gata sa se rupa.
Abia atunci mi-a trecut, mie intii, traznetul intelegerii prin minte.
E Domnul
Domnul nostru, am strigat ca un nebun.
Petru a sarit gol in apa si s-a repezit la picioarele lui.
Apoi noi, toti ceilalti am alergat asa goi si uzi, numai cu niste pestelci dinainte si l-am inconjurat, strigind, chefuind, scincind de bucurie, ca niste ciini rataciti care si-au gasit stapinul.
-
Numai pescuitul minunat v-a destainuit ca era
El, incolo nimic? se uimi un tinar
-
Nimic, ofta
Apostolul incolo nimic.
Eram toti opaciti, orbi ca
Paul inainte de
Damasc caci si acum o unda de indoiala ne ingheta bucuria.
Stiam ca este
El, si totusi nu indrazneam sa credem.
Era
EI si in acelasi timp altul
Si nimeni nu cuteza sa-L intrebe: cine esti
Tu?
Numai dupa ce a frint piinea si a binecuvintat pestele, ne-am dumirit.
EI a chemat pe
Petru, cu care a vorbit indelung, lasindu-i pastoria turmei
Sale.
Pe urma mi-a facut semn tainic, sa ma iau dupa
El si s-a departat.
L-am ajuns si cazind in genunchi, ridicai ochii si-L ispitii, asa cum ma jurasem.
-Doamne, pentru ce n-ai raspuns atunci, noaptea, lui
Pilat, ce este
ADEVARUL?
Spune-ne macar acum, inainte de a ne parasi, sa nu murim insetati de dorul lui.
Umple-ne golul sufletului cu adevar, cum se umplu cocoasele camilelor cu apa, ca sa putem strabate pustia vietii
Si, implorindu-L, il apucasem si-L tineam de vestmint
Dar bagai de seama ca stringeam in mina vint.
Domnul, mihnit peste masura, ma privi, cu durere, pe urma imi zimbi si se facu nevazut
De atunci nu ni s-a mai aratat.

-
Cum se poate? izbucnira toti.
Cum se poate? intelegeam sa nu-l lumineze pe
Pilat, paginul
Dar pe line?
Pe voi?
Mai bine v-ar fi lasat sa muriti de foame acolo, pe malul
Tiberiadei, tara piine si tara peste, decit sa-si inchida pe totdeauna gura peste taina
ADEVARULUI -, si cate-humenii valureau turbati.
-
Nu va grabiti, ii potoli
Ioan.
Caci tot noi eram de vina.
Cea mai grea vina!
Curind am priceput si tacerea, si durerea
Mintuitorului.
-
Cum asta? si incremenira toti asteptind
-
Dupa ce limbile de foc ale
Mintuitorului ne-au ars obloanele, pina atunci pecetluite, ale intelegerii, ne-am dumirit: cum adica era sa mai raspunda noua si lui
Pilat, ce este adevarul, cind insusi
El,
Adevarul, coborit fiintial, se afla si sta acolo, se propunea intreg vazului, auzului, pipaitului nostru al tuturor.
Iar noi il cautam in alta parte, ca in oglinda si ghicitori.
El,
Adevarul etern, ne graia cu gura, ne privea cu ochi, ne ducea de mina: noi nu-L vedeam, nu-L auzeam.
Si ceream, ca niste prosti, citeva boabe de vorbe cind
El ne graia din toata intregimea
Sa.
Si, spunind astea, batrinul isi pleca fata in palme si plinse.
Si impreuna cu el toata ceata, zguduita de adinca si neasteptata simplitate a descoperirii.
-
Dar, il mingiie omul, nu puteati fi vinovati, nici tu, nici ceilalti.
Voia
Domnului a fost sa nu aflati
Adevarul decit prin mijlocirea
Duhului.
-
Nu, se invinovati
Ioan
Sa nu va inselati, nu voia lui a fost pricina, ci necredinta, indaratnicia, slabiciunea si indoielile noastre.
Duhul sfint a biruit numai nestiinta noastra.
Pe celelalte a trebuit sa le invingeam cu dragostea pentru
Domnul si nadejdea in fagaduinta lui, de care nu ne-am mai despartit apoi.
Cita vreme era
El cu noi, stam ca nerozii pe insusi piscul muntelui si intrebam unde este muntele.
-
Totusi, aveati o indreptatire, se amesteca cel mai indraznet.
Cine priveste tinta soarele nu-l mai vede.
II orbeste stralucirea.
Trebuia ca vapaia lui sa se umbreasca.
Numai asa ochii il pot rabda.
-
Domnul, se impotrivi batrinul,
Domnul isi imblinzise pentru noi lumina si isi indulcise razele, luind trup de
Duh noi eram cei vinovati
Deodata, cineva il chema, spaimintat
Furati de vraja vorbirii, ei nu bagara de seama ca un amurg sinistru se strecurase pina la ei sub portice.
Ulitele rasunau de larma, maidanele se um-plusera de gloata, strigatele si vaitaturile se intetira
Iesira
Afara, un zabranic fumuriu de doliu se lasase peste lume.
In cer soarele searbad se vestejise.
Niste vermi negri, mari si grosi, se zvircoleau in discul lui, ca intr-un miez stricat, si-l muscau pina la singe.
Nori, in chipul unor balauri de bezna, rupeau cu gurile halci din trupul tot mai intunecat al astrului, care stirbit, zdrobit, se stingea din ce in ce mai agonic.
Copiii tipau, barbatii ingalbenisera, femeile ingenunchiate boceau.
-
Vircolacii, urlau toti, vircolacii maninca pe
Sfintul
Soare.
Spaima intra si in ceata neofitilor, care se bulucira in jurul batrinului, asteptind sfirsitul proorocit.
Dar
Sfintul, cu un semn facut, ii potoli, aratindu-le sus razboiul lumii cu intunericul.
Soarele nu se mai cunostea.
Arata ca o biata naluca pieritoare, spinzurind in haos, un rod vier-manos, gata sa se desprinda si sa cada.

Deodata o secera de aur rasari dincolo de cimpul obscur al inclestarii, care se ingusta.
Apoi un sfert, pe urma jumatate, curind intreg globul biruitor se smulse din falcile monstrilor si straluci mai luminos la locul lui, in cer.
Dihaniile incetara sa mai existe
Chiote si cintece de bucurie rasunara.
Viata pornea iarasi inainte si multimile se risipira cu o noua incredere in statornicia luminii.
-
Ce-a fost, parinte? intrebau catehumenii inca speriati.
-
O intunecime de soare si
Apostolul atoatestiutor ii lamuri cum si cind se intimpla eclipsa.
-
Cu semnul acesta, sfirsi batrinul cateheza,
Domnul va da prilej sa intelegeti mai adinc vina si osinda noastra ca nu descopeream si nu cunoasteam
ADEVARUL, care salasluia aievea intre noi, adica pe
Mintuitorul.
Daca adesea se intuneca era pentru ca bezna sufletelor noastre ii zvir-lea petele ei negre peste stralucirea lui, asa cum isi arunca pamintul umbra lui peste soare si, parelnic il acopera.
Vircolacii din inima lui
Pilat l-au mincat pe
Mintuitorul si nu i-au ingaduit sa-l descopere.
Vircolacii din sufletele noastre, umbre iscate de necredinta, nori varsati de patimi si deznadejde se puneau intre noi si
El, il innegureau, il rodeau, pina a nu-L mai cunoaste, cind umbla pe ape si ne spaimintam ca de o naluca, ori cind mergea cu noi alaturi si-L luam drept un strain, sau cind il intrebam, ca pe oricare om, ce este
ADEVARUL si
El, intunecat de atita necredinta, ni se facea tot mai necunoscut
Neam necredincios si indaratnic, cum se spunea adesea, a trebuit sa ne rascumpere din pacat prin insusi singele
Sau, din care
II rugam sa va invredniceasca si pe voi a va impartasi curind
Si binccuvintindu-i cu sarutare pe fiecare in parte,
Ioan le dete drumul.
Dar ucenicii, risipindu-se, dusera vestea ca puternicul
Apostol inadins poruncise si dobindise, pentru ei, intunecimea soarelui.



Comentarii

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)



Pune poezia Adevarul pe pagina ta
Adauga link pe pagina web a site-ului tau.





Poezii despre:
PrimavaraToamnaIarnaIubireBucurieViata
FloriBoalaSinguratateFricaScoalavezi mai multe
Politica de confidentialitate





Copyright 2020 © Poeziile sunt proprietatea poetilor. Toate poemele sunt reproduse in scop educational pentru informarea utilizatorului.Contact (Poeziile.com - Portal de poezie romaneasca )
Mari poeti romani