Poeziile.com - Home

 Parola? Creare album poezii
Poetii clasici ai literaturii romanePoezii frumoase pe temePoeti membri ai clubului poetilor tineriPoeziile mele


 
Poetul zilei
Eugen Ionescu
(1909 - 1994)

2 Poezii

Poezia de azi

Povestea Dochiei si ursitorile
de Mihai Eminescu
Creşte iarba, mări, iară,
Bătută de vânt de vară
Unde mi-i pădurea rară.

Citeste Poezie completa
 

 

 

Ghicitori
Povesti
Top 40 poeti
Top autori

 

   
Cautare avansata



































Alcyon sau Diavolul alb

Vezi toate poeziile poetului
1949 - 3-5 mai. Bucuresti.






Odinioara, tagma hotilor de cai era o vasta alcatuire a carei urzeala impinzea zeci de tari la un loc. De dincolo de marginile de apus ale Austriei, pina peste hotarele Turciei, firele ei se incurcau departe in bazarele de vite ale Persiei.
Ea isi avea ici-colo capetenii, pretutindeni tovarasi, calfe si ucenici, prieteni si slujitori, cu gazde, popasuri si ascunzatori unde cailor li se pierdea urma, si de unde, ca din niste adevarate boiangerii si laboratoare, ieseau prefacuti nu numai la par, ci in toate semnele de recunoastere. Se petreceau minuni: coamele din dreapta cresteau acum in stinga, picioarele ajungeau pin-tenoage, blana odata sura lucea ca pana corbului si cozile se scurtau ori se tirau fuioare la paminl. Caii isi lepadau totodata firea si naravurile, luind altele, din trapasi ajungeau buiestrasi.
Inima acestei uriase imparatii era Ungaria si Romania. Pusta maghiara si Baraganul nostru puteau mistui herghelii intregi, furate din cele mai vestite grajduri si crescatorii ale Europei si Asiei.
Spre deosebire de ceilalti hoti, furii de cai riu erau tilhari de rind. Ei nu se dadeau la jafuri si mai ales nu ucideau. Ba, dimpotriva, daca iti luau telegarii, iti lasau nu numai hamurile si butca, ci iti mai lepadau pe deasupra zalog si caii prosti cu care venisera si care i-ar fi incurcat acum la fuga.
Unii ajusesera la faima mare si dovedisera ca in multe alte privinte si imprejurari sint oameni de onoare si se tin de cuvintul dat. Daca au spus ca-ti fura calul, nu se lasa pina nu-si indeplinesc lagaduiala. Oricum, puteai pune temei pe ei, pina ce vedeau sau auzeau despre un roib vestit, despre un sarg focos ori un murg furtunatie. Atunci isi pierdeau mintile. Furau de prea mare drag si din prea multa pasiune.
Dealtfel, erau prea numerosi nobilii si boierii amestecati in itele lor ca sa fi fost un furtisag de rind. Citeodata intra in joc pizma dintre crescatori, gelozia grofilor, ciuda marilor proprietari intre ei, renghiuri jucate si dejucate, ambitii ca intr-un sport de azi, patimi lesne de inteles in stepele peste care alearga mirajele arsitelor.
Dincolo de Carpati, se ridicase din obstea furilor unul, Egon, un flacau balai cu mustatile lungi si subtiri de borangic galben, chipes si voinic, dar mladios ca trestia, asa se legana in vin-tul galopului nebun. Egon ajunsese spaima magnatilor, care isi ferecau zadarnic caii in slonurile de piatra cu lacate cit caldarile. Hotul avea ori n-avea iarba fiarelor, dar tot patrundea.


La noi in Muntenia hotea cu vilva un omulet carunt, slab si subtiratic, alunecos ca un sarpe, cu ochi albastri si nevinovati de copil. II chema Amoasei, dupa maica-sa, care se indeletnicea cu mositul. Era chemata mai ales la vitele cu facere grea. Se dusese pomina despre miinile ei blagoslovite, cu care ajuta la fatat vacile chinuite de viteii incurcati in pintece si iepele care nasteau greu minjii aproape morti. Pe toate le izbavea moasa. Femeia isi ungea dreapta sfrijita cu untdelemn sfintit si o vira pina la cot in vita ce gemea adinc, cu ochii inchisi. Acolo, cu miscari line, ajutata pe dinafara si de stinga, pipaind, alinind, rinduind maruntaiele rascolite, izbutea totdeauna sa scape pe mama si sa scoata puiul viu.
Hotul insotise de mic pe maica-sa in toate partile unde era nevoie de mina ei iscusita. Moasa era luata departe, peste cinci judete. Se batea lumea pe ea. Boierii trimiteau radvanele s-o aduca. Alteori ea se arunca pe cal si gonea sa apuce cu suflet vita fatatoare. Copilul, tot timpul cu ea, patrunsese in toate grajdurile, vazuse toate tainele, deprinsese intreg mestesugul vitelor, viata cailor, crescuse in rind cu minjii ca un frate si-i indragise mai mult decit orice pe pamint.
Asa ca nu i-a fost greu repede sa ajunga in fruntea geambasilor si curind capul hotilor de cai. Din vadul Cernei, de-a lungul Dunarii, peste Baragan si Dobrogea, pina in Herta Bucovinei, Amoasei poruncea si se misca asijderi unui stapinitor, peste o tara mai intinsa ca a lui Mircea.
Politica cea mare a imparatiei hotilor de cai cerea cirmuitorului din pusta sa-si dea mina, peste Carpati, cu cel din Baragan. Asa s-au intilnit si s-au infratit Egon Ungurul cu Amoasei Valahul de zeci de ori in zeci de locuri de-a lungul muntilor, dupa nevoie, dar mai ales dincoace, la noi.
in preajma Dragaicii, cu bilciurile ei renumite de cai, hotii se intrulocau la Podul Calului, deasupra Penteleului. E acolo sus, sub cerul inalt si singuratic, o mindrete de platou, oamenii ii zic pod, lung si larg cit o mosie domneasca, imbelsugat cu iarba, impodobit cu flori, unde poate trai si zburda un popor intreg de cai, fara sa-i stie cineva.
Aci se schimbau intre ele prazile. Ale lui Amoasei luau drumul Apusului, catre Austria si mai departe. Ale lui Egon, dupa ce le inghitea o vreme bordeiele Baraganului, luau calea Brailei. Din schelele dunarene ele treceau apoi Bosforul si se faceau cai anatoli ori persienesti.
De buna seama ca firtatii schimbau intre ei nu numai iepe si armasari, ci si sfaturi si retete despre cele mai izbutite mijloace de a scoate netulburati vitele din curtile stapinilor. Si povestin-du-si ispravile, se indemnau unul pe altul si se luau la intrecere in vitejii si iscusinta.
Ca sa fure cai obisnuiti era o joaca. Nici nu se injosea capetenia sa ia parte. Trimitea un ucenic. Si era de ajuns sa momeasca toti ciinii, sa prosteasca stapinul, sa deschida veriga cu caciula ca sa nu se auda si sa scoata calul mai usor decit un mielusel. Pentru asta il inclesta de mustiuc cu clestele miinii drepte, si animalul, ametit de durere, se supunea. Pagubasul se trezea in zori cu cosarul gol.
Pentru gospodarii mai semeti, care s-ar fi putut lua de piept cu ei, si unde intimpinau impotrivire, hotii foloseau tot felul de mestesuguri. Otraveau dulaii, imbatau paznicii, legau cobza argatii, amorteau cu vraji pe stapinul care dormea dus in casa impotriva obiceiului, in timp ce ei spargeau grajdurile. Pentru asta purtau totdeauna la ei mina de mort cu care adormeau toate veghile.
Iar ca sa incurce si mai rau lumea, incaltau copitele calului furat in alte copite de pisla si piele cu potcoavele puse de-a-ndoasele, cu gurile adica in fata, asa ca urmele lasate duceau pe pagubas anapoda.
Egon se dovedise indraznet, norocos si viteaz. insa uneori prea salbatic. Daca vedea ca nu patrunde cu nici un chip la prada jinduita, se strecura noaptea si da foc grajdurilor. Caii, cuprinsi de spaima, incepeau sa necheze si sa se zbuciume, sa duduie in podele, umplind grajdul de larma, insisi hotii strigau cit ii luau gurile: „Sariti, foc!" Stapinii alergau buimaci de somn, descu-iau ori spargeau degrab usile adaposturilor, sa dea drumul cailor, care naboiau buluc afara si se imprastiau nebuni in toate partile. Atunci Egon cu tovarasii ii prindeau prin intuneric, si in zarva si zapaceala incendiului la care zoreau toti sa-l stinga, se faceau nevazuti calari si-i inghitea pamintul
Ca uneori se schilodeau ori ardeau de-a binelea cai scumpi, ca alteori se pirjoleau gospodarii intregi si mureau oameni, lui Egon nu-i pasa. El isi facuse gustul.
Amoasei, mult mai blind, folosea numai mijloace pasnice. Pentru el nu era greu de invins stapinii. Lui i se parea mai anevoios de biruit caii intr-un rind a avut de-a face cu un fugar nabadaios, de care nu se putea atinge nimeni decit gospodarul, si inca si el cu momeli. Asa ca omul nu mai incuia grajdul. Proptea numai usa cu un par. Atit. Stia bine ca nu i se putea fura telegarul. Hotul pusese ochii lui albastri si nevinovati pe el. incercase de citeva ori cind il gasise pe cimp sa se apropie. Calul chihotise si-si rinjise coltii, intoreindu-se la el ca la lup, cu spatele si scurmind tarina. Pe asta nu era chip sa-l scoti din grajd cu binele. Hotul cu caciula-n mina s-a invirtit citeva zile in tirg, pe la spiterii. Cind s-a intors a strecurat un copil pina la galeata cu mer-ticul de ovaz pentru seara al calului, unde, dupa povata hotului, baiatul a amestecat un praf din-tr-o punguta de hirtie. Noaptea, Amoasei s-a infatisat cu patru dalcauci, au incarcat binisor pe o nasalie roibul adormit ca un prunc imbaiat si au iesit nesuparati din curte, cu el intins ca mort. Afionul lucrase mai usor si mai blind ca focul Egon, cind a auzit, a cirtit impotriva procedeului babesc al valahului Dar Amoasei a facut inainte asa cum il duceau pe el capul si inima Alta data a scos usurel din grajd o iapa mareata de rasa mult cinstita, ce fagaduia un minz asijderea N-a avut pentru asta nevoie decit de o oca de rom taiat cu spirt tare si de o desaga cu bucatele de zahar. Iapa, dornica de dulce ca o muiere, s-a imbatat turta de momeala hotului, care i-a dat o jumatate de noapte pe saturate zahar inmuiat in spirtul ametitor, si vita a iesit de bunavoie, clatinindu-se pe cite patru picioare, vesela, tinindu-se dupa fur ca dupa maica-sa.
La urma i-a venit si lui de hac cineva. Era un vestit boier in partile Buzaului, unul de-i zicea Marghiloman batrinul. Asta se tragea, cum spunea el insusi, dintr-un vrednic neam de hoti de cai. Asa ca nu era de gluma cu el, mai ales ca era bine cu stapinirea. Si Amoasei il ocolea.
Cind insa batrinul a bagat in grajduri un armasar arabesc alb si usor ca fulgul, hotul a lepadat toate temerile si a inceput sa dea tircoale. Era un fugar focos si aprig, incordat si sturloiba-tic de nu-l puteau stapini, legat in lanturi, patru oameni. Erau nevoiti sa-l tie numai in grajd. Nu-l scoteau la lumina, ca s-ar fi smuls si ar fi fugit in lume. Dar chiar acolo, la intuneric, zvicnea in doua picioare, si tipa ca o muiere furiosa cind intrau la el grajdarii. Trebuia intii sa-l incolteasca si sa-I incadreze intre niste hulube ca sa-i poata aduce ovazul si galeata cu apa. Ieslea zacea roasa si stanoagele, praf De conovat nici vorba. De atita zvirlit cu picioarele dindarat, podelele ajunsesera in podina. Trebuise sa-l lase singur, ca pe o salbaticiune: muscase carne din ceilalti cai linga care fusese pus la inceput. ingrijitorii nu-i spuneau Alcyon, cum il chema, ci il botezasera Diavolul Alb. Stapinul astepta un mester din strainatate sa-l domoleasca si sa-l invete sa alerge.
Amoasei ii scaparau ochii de jind si se usca pe picioare Grajdul era bine pazit, masiv, de piatra, cu niste ferestruici cit sa se poata abia prelinge nevastuica. Usa - cu paveze de fier. Paznicul dormea intr-o odaita alaturi. Calul era mai rau ca o fiara sfisietoare. Hotul i-a trimis vorba lui Egon, care s-a infatisat la intilnire, sucindu-si falos mustata de borangic.
Au cercetat amindoi noaptea cu de-amanuntul imprejurimile, curtea cu ziduri inalte, portile ferecate, grajdul la care au razbit cu greu. Se auzeau inauntru sforaiturile, tropaiala armasarului Dar nu se putea nimic altceva decit sa se infaptuiasca planul lui Egon. Si asta anevoie. Adica cu o prajina lunga virita pe o ferestruica, sa se puie foc pe dinauntrul grajdului. Ori finului, ori ieslelor. Apoi sa destepte lumea curtii si, folosind groaza si valmaseala incendiului, sa fure calul
- Cum sa-l furi? intreba Amoasei, ca te face praf, mai ales innebunit de palalaile focului
- Te-arunci din goana pe el si-l inclestezi intre pulpe. Cu o mina infipta in coama si cu alta in motul din frunte il duci unde vrei.
- Faci tu asta?
- Daca ar fi la mine, da. Aici nu, raspunse ungurul zimbind rece, si se despartira neintelesi. Hotul, de atit necaz, bolea acum cu adevarat. Calcindu-si pe inima, pleca sa ceara sfat unui
vechi hot de cai, batrin si pocait, cu care Amoasei avusese pe vremuri certuri si vrajmasie. Popa Stoian din Lipia, un mosneag cu o cocoasa in spate, doua gauri negre de sfredel sub tufele sprin-cenelor albe si un nas ascutit ca o custura, sub care atirna un snop de colilie revarsat pe piept.
Popa l-a primit intii cu zeflemele, mai pe urma s-a aprins si el si s-au sfatuit indelung. Dupa povata batrinului, hotul si-a mai adaus un tovaras priceput, pe Scoroamba, din Valea-Lupului. si au pornit la lucru.
Cea dintii greutate era sa treaca prin toate pazele si peste toate barierele ca sa patrunza in podul grajdului.
Amoasei s-a proptit intr-o zi la porti si a cerut sa vorbeasca cu boierul. Are de vinzare o iapa cum nu se mai afla alta.
Boierul i-a trimis vorba ca „altadata", acum are treaba. Hotul a inghitit palma si a plecat zvir-colind sub el, in ochii uimiti ai argatilor, o frumusete de roaiba codalba.
- Sa-i spuneti Marghilomanului, ma, ca tot i-l fur, arunca el din goana cuvint semet. Si pieri. Peste vreo saptamina, boierul a plecat cu politica lui la Bucuresti. La citeva ceasuri in urma
sosi intr-o brisca un popa tinar, necunoscut, cu vorba ca a primit porunca de la boier, cu care se intilnise pe drum, sa vie si sa-i faca sfestanie si sa-i boteze grajdurile, doar o fugi diavolul din armasarul lui. Logofetii, mai de sila, mai de rusine, cum sa-l intoarca pe preot din ale sale, se invoira, deschisera portile si il primira in curte. Popa a tras drept in dosul grajdului, a desliamat mirtoagele si le-a trintit intre picioare o capita de fin cu care umpluse brisca. Apoi si-a pus sfita, si-a petrecut patrafirul, a citit, a cintat si a plecat lasind aproape neatins stogul de fin, ramas acolo morman. Cind amurgul a dat geana de geana, mormanul a inceput sa se miste si de sub el s-a ti-rit serpeste Amoasei. Cit deseintase popa si facusera cruci argatii, el, printr-o gaura din burta bristii, se tupilase sub picioarele cailor in claia de nutret, unde a dormit pina seara. Nu s-a mai scuturat, si asa, cu paiele pe el, s-a catarat intr-un salcim, a trecut in altul si cind i-a venit bine a sarit pe acoperis. Apoi ca o naluca a pierit pe gura de geam a unei cubele si s-a cuibarit in podul grajdului.
Sub el fiara de armasar a inceput sa sforaie ingrozitor si sa se zvircoleasca far' de ragaz. Cind se mai ostoia, hotul intindea pe deschizatura de deasupra ieslei o prajina cu par de lup, cu care-l imboldea treeindu-i-o pe la bot. Armasarul salta deodata cu picioarele dinainte pina la tavan, apoi cadea pocnind ca un tunet si se punea sa bata cu cele dinapoi in usa, in perete, in ce apuca, zguduind cladirea ca un cutremur.

Sculata de atita larma, toata lumea, trezita din somnul dintii, alerga cu felinare si cu arme sa vada ce se petrece. Nimic. Pe armasar il apucase navirliile din senin. Poate se speriase de vreun soarece. Cine stie ce i s-a nalucit iar diavolului! il priveau pe fereastra cum se zbuciuma invir-tindu-se sturloibat de colo pina colo, cu ochi fiorosi, cu narile aprinse si coama ca un val razvratit de furtuna. il apucasera pandaliile cele mari. Unii ziceau ca-l deochease popa, care, in loc sa-l domoleasca, mai rau il indracise. Dar bine ca nu c nici o primejdie. Poate sa joace acolo inchis in cusca pina la ziua de apoi. Si se dusera toti linistiti la culcare.
Pe la miezul noptii, alta alarma si mai mare ii destepta iar Hotul imboldea tara astimpar armasarul, care alerga involburat numai spume si naruise totul in grajdul facut pe dinauntru numai tandari Slugile cercetara cu grija indoita usile, ferestrele, zidurile. Iar nimic. Decit nebunia din ce in ce mai nedomolita a vitei indracite, de pc care curgea, apa, sudorile. Si, coplesita de oboseala, argatimea pleca din nou la culcare, care prin poduri, care prin cosare. Dar hotul n-a slabit o clipa armasarul, hartuindu-l cu stramurarea ca pe un taur neascultator. Pina ce, sleit de osteneala, cu narile in zbatere, gifiind si tragind greu in piept rasuflarea, a cazut in genunchi, ce-rind pacea. Alergase si se invirtise ca un soarece in cursa, inchis intr-un petec de grajd mai bine de doua conace. Ramase asa ametit citeva clipe. Apoi se ridica iar. Sta acum incremenit, cu ochii holbati, in care jucau vapai nebune de fosfor, cu urechile tesite inapoi a spaima si dintii inca rin-jiti a rautate. Era Satana, insa un Satana istovit, sleit. Asta voise si hotul.
Deodata, armasarul tresari inviorat Un fior neasteptat il scutura din crestetul invalmasit pina-n coada zburlita. Si intinse capul Pe gura podului pluteau spre el miresme atitatoare, dar dulci si ametitoare totodata, care-l gidilara rascolindu-l pina-n fundul maruntaielor. Apoi o mina blinda ii imbie spre bot o blana fermecata, din care se resfira imbatator miros de iapa in calduri.
Armasarul trase adinc in piept pe narile largite aroma vrajita si, nauc, incepu sa se framinte, acum in alt ritm, rinchezind nerabdator, dar potolit.
Hotul cu miscari de pisica se prelinse nesimtit pina linga el. Din omul intreg, din parul capului, mintean, nadragi se resfira mirosul magic.
Blanita inmuiata in mizga rodnica ii flutura in mina. Si deodata animalul isi lasa incet capul ascultator pe umarul imblinzitorului, care-l mingiia sub gusa naclaita de sudori si-l batu lin pe spate, semn ca a pus stapinire pc el. A fost apoi o jucarie pentru tovarasul de afara sa descuie usile grajdului si sa dea drumul hotului cu prada.
Oamenii curtii dormeau cel mai dulce somn, al strajii de-a treia. Cind hotul cu armasarul au iesit pe poarta, omul sta infipt in spatele Diavolului Alb parca de cind lumea. In drum ii astepta al doilea tovaras, calare pe o iapa focoasa, care a hohotit usor. Armasarul a nechezat o data din rarunchi si s-a aruncat dintr-un salt in urma ei Apoi au pornit sa se alerge ca doua talazuri fur-tunatice in marea de bezna a noptii.

Cel dintii care primi instiintarea despre furtul armasarului fu Egon. Stafeta il gasi in pusta, vi-nind cu arcanul cai din hergheliile de soi ale magnatilor. il insotea o grofina trufasa, femeie falnica, indragostita ca o nebuna de vitejia lui. Amindoi calari pe sirepi neintrecuti, cu laturile la oblinc, inconjurati de ortaci, fugareau telegarii razniti pe cimpia fara capat si fara stapin. ii spionau mai intii de departe cu ocheanele. Cind caii se adunau in preajma puturilor cu giturile cumpenelor inaltate pe zare, hotii se repezeau iama in ciurda zvirlindu-le de-a calare ochiurile odgoanelor de gnimaji. Se pornea atunci o goana smintita, spulberind valurile de colilie ale pustietatii.
Fiecare calaret era tirit poste intregi de prada innebunita de strinsura streangului Cind il simtea sleit de puteri, hotul isi indemna calul mustruluit din citeva opintiri sa se alature fugarului salbatic. Atunci goana se domolea. Prinsul, ostenit, isi mladia pasul pe perechea domestica, pulpa la pulpa, se cumintea si sfirsea apriga goana intr-o preumblare ce-l ducea intre caii im-blinziti caie-l primeau cu chiote de nechezuri.
Egon intimpina vestea cu uimire. Asta il facu sa grabeasca sfirsitul vinatoarei si sa se traga spre cotul de rasarit al Carpatilor, catre Valahia. Se apropia de altfel si Dragaica, soroc de intil-nire intre cele doua capetenii pentru puneri la cale despre marile bilciuri de cai ce incepeau.
Al doilea care s-a miscat a fost popa. in noaptea ispravii chefuise tot timpul la o nunta in vazul satului intreg. Oamenii l-au adus acasa pe brate si l-au lepadat pe prispa, unde a bolit citeva zile. Asa ca stapinirea nu l-a cuprins in cercetarile ei. Plin de nerabdare, saltat de sale in patul unde se prefacea ca zace, el a asteptat zadarnic pe Amoasei cu plata, ca unui drept partas, cum le fusese intelegerea. Hotul nu s-a mai aratat. ingrijorat, batrinul a trimis vorba lui Scoroam-ba sa vie pe la el. Tovarasul a raspuns ca are treburi si nu poate Popa, obidit, a inghitit in sec si s-a pus sa rumege ginduri.
Cel din urma care a aflat de calcarea grajdului a fost boierul. Logofetii, infricosati, au zabovit cereind la inceput sa prinza ei hotii, si sa aduca armasarul inapoi. S-au plins la zapciu, la isprav-nicie, au risipit iscoade, au facut potera Deznadajduiti, s-au dat batuti si au trimis apoi stapinu-lui Ia Bucuresti cuvint despre cele intimplate.
Boierul, desi inglodat pina-n git de politicaua lui, a alergat numaidecit la cirmuirea cea mai inalta. S-au dat porunci aspre la toate ispravniciile, s-au pus privegheri la toate vamile, trecato-rile si codunurile, s-au calcat toate gazdele de hoti, s-au ravasit toate ascunzisurile lor cunoscute, s-au prins si pus la butuc multime de prepusi, s-au fagaduit ca mezat mii de lei rasplata denuntatorilor Deocamdata, toate zadarnic Nici macar nu se stia cine furase. Banuielile cele dintii cadeau pe Amoasei. Dar puteau fi si altii.
in sfirsit, boierul s-a intors mofluz la conac si a inceput cercetari pe seama lui, prin trepadusii si argatii cu care a impanat tirgurile si bilciurile.
intre timp, Egon isi rodea de nerabdare zabala sus, la Podul-Calului, asteptind. Venise cu pilcurile lui de armasari, pentru schimb. Dar Dragaica trecea, si Amoasei nu se arata. S-au infatisat altii, tovarasi mai marunti, cu prazi frumoase. Dar ungurul nu s-a uitat la ele. intreba din ce in ce mai furios despre capetenie si despre armasarul balan. Si nimeni nu stia sa-i spuie. La urma, injurind groaznic, a intors minios spatele si s-a urnit, inveninat de infruntarea valahului, indarat.
Copoii Marghilomanului au ajuns si la popa Stoian, care i-a primit bolnav si spasit. Nu stia nimic. Totusi, a fagaduit ca are sa incerce ceva pentru descoperirea hotului. Dar vrea sa vorbeasca numai cu boierul, in taina.
Acesta s-a grabit sa-i trimita o brisca si l-a primit ca pe un oaspe de seama, stiind ce-i poate popii pielea.
Popa, mincind dulceata, bind cafeaua si dind de dusca cescutele de tuica, a repetat ca nu stie nimic. Dar se leaga sa porneasca el, cum se pricepe, cercetari care nesmintit au sa-l duca unde se afla balanul. Are el mijloacele lui. Pentru asta boierul sa-i spuie de la cine il cumparase.

Nu era nici o taina: de la Iani. Popa, la auzul numelui, isi propti cu inteles un deget la nas.
Iani era un grec nascut in Pireu, crescut in Ungaria, insurat in Bucovina, angrosist de grine in Ucraina, samsar de cai in Austria, mare negustor de covoare de Anatolia si precupet de carne vie la Stambul, groaznic doboritor de codri in Moldova si asezat citeva luni pe an, pentru marile bilciuri romanesti, la Galati si Bucuresti.
- Si Iani de unde-l avea? intreba popa.
- De unde? Din Inglitera.
- Nu se poate! facu popa cu tarie.
- Cum sa nu se poata? Mi-a mai adus si altadata cai de acolo.
- Cum stii?
- Cum? Am toate patalamalele. Armasarul a venit cum se cuvine, cu hrisovul lui. E un pursinge. Pe tata-sau il chema asa si pe maica-sa pe dincolo Si boierul isi scalambaie gura, bolborosind niste vorbe scilciate.
- Ilirtii plasmuite, spuse taios popa. Armasarul vine dintr-o tara unde caii nu se boteaza la primarie sa li se dea zapise, cu numele lor si ale parintilor. E prea salbatec L-ai strigat vreodata pe nume?
- Da, raspunse boierul.
- Si se imblinzea cind isi auzea porecla trecuta in hirtii?
- Nu Se facea si mai rau, trebui sa marturiseasca boierul.
- Pai vezi, nu era numele lui adevarat, urma judecata-i necrutatoare popa, clatinind grav colilia barbii Te-a mintit grecul.
- De ce sa ma minta? Ori de unde ar fi venit, mie mi-era totuna
- A mintit ca staroste al tuturor codosilor, il lamuri popa. Si ca sa stearga urmele
- Sa stearga urmele? se uimi boierul.
- Da. Armasarul era de furat, starui sfintia-sa. Boierul se incrunta, iesit din fire.
- De unde? Spune, daca stii ceva.
- Asta s-o spuie Iani, daca o vrea. Trimite, boierule, dupa el. Cheama-ma si pe mine cind o sosi. Dupa aia ti-oi mai spune si altele
Curind, doi olacari pe cai asternuti pamintului duceau grecului porunca sa se infatiseze. Desi sudit, acesta a pomit numaidecit in careta facuta pe masura lui la Viana, mare si mladioasa, sa se legene pe drumuri ca o corabie pe apa.
Caci Iani nu incapea intr-o trasura obisnuita; daca avea numai o palma de frunte, in schimb era de trei coti in fund. Cu burta bardahanoasa de poloboc, napadit peste tot unde i se vedea pielea de pistrui si peri teposi, bondoc si indesat, cu ochii bobosati in pleoape rosii vaduvite de gene, pe doua cracane subtiratice si scurte, aducea aidoma cu o uriasa broasca riioasa roscata, care ar purta cotlcti si imbracaminte englezeasca, caci grecul se purta numai in haine cadrilate, aduse inadins de la Londra, dupa calapodul idolului sau, frumosul Disraeli.
Boieail il astepta cu amicitie, desi in halat si papuci. I-a scuturat mina pufoasa cu putere si, pina sa-l pofteasca in jilt, a iesit ca din pamint si popa. Domnul Iani, cind a auzit de furtul armasarului, a inceput sa se vaiete si a cercat sa-si sfisie gherocul.

- Cum se poate? Si eu, care credeam ca m-ati chemat sa-mi vindeti ceva din hergheliile d-voastra! Auzisem, icrtati-mi vorba, ca ati pierdut mult la stos si credeam
Boierul i-a potolit repede marinimia, intrebindu-l, cum il invatase popa, daca hotul nu-i vin-duse inapoi armasarul.
- Cum v-ati putut inchipui asa ceva? clipi zapacit lani.
- Fara sa stii d-ta, il lamuri boierul. Ti l-a adus poate schimbat, tras prin boiele si ape tari, pus in aburi si la canoniri, ca gogosile de matase. De unde sa-l mai cunosti?
Domnul lani se jura si rasjura pe toate sufletele din el, din copii si din neamuri, si fagadui sa fie cu ochii in patai la toata marfa ce-i va mai trece prin miini. Sa lase boierul toata grija pe el.
Cind a fost la cercetarea de unde venea armasarul, grecul a sarit de trei palme din jilt, cu ochii iesiti din cap, si a incordat asa de tare mina cu care gesticula, ca i-a trosnit incheieturile. Era tot numai o flacara rosie Asa cunoaste boierul la cai? intreaba daca e din Inglitera armasarul? La ce mai slujesc atunci indreptarile ofitiale si sineturile? E cea mai mare insulta ce i s-a adus vreodata, in toata viata lui. El, care alege cai si pentru haremurile padisahului
- Poate vrei sa spui cadinc, il indrepta boierul.
- Si iepe, si cadine. De toate celea, spumega negustorul, fagaduind orice alta obirsie telegarului.
Nu s-a mai putut scoate nimic de la el, decit proteste furiose, juraminte si blesteme.
- Intreaba-l, boierule, si popa se dete diplomaticeste in dosul stapinului, daca nu i-a ramas ceva, cit de putin, din vechiul harnasament cu care a fost adus armasarul, fie si din Inglitera.
Domnul lani nu intelegea.
- Un friu, o bucata de sea, o zabala, in sfirsit, un cit de mic semn.
- Pentru ce nevoie? intreba banuitor grecul.
Nu i se raspunse. Holba ochii la popa. Zabala? Friu? La ce bun? Apoi repede: nu crede, nu-si aduce aminte
Boierul incepuse sa se burzuluiasca
Dar indata ce ajunge la Galati, fagaduia sa cerceteze din fir-a-par. De gaseste ceva, trimite in graba. Sau vine personal sa dea ajutor.
Pe masura ce boierul se innoura, se insenina lani. Dar zadarnic incerca sa-l mai imbuneze, ca vrea sa-i vaza hergheliile de lauda, ca e gata sa-i cumpere pe loc griul si mierea. Batrinul, catranit, l-a poftit pe usa si a poruncit sa se deschida larg portile. Si numaidecit a cerut sa se aprinza catuia cu mirodenii si sa se dea drumul la ferestre. Domnul lani pleca ridicind valuri de praf, prin care se legana careta de Viana ca o corabie pe ape.
Popa isi iesi repede din rezerva in care se tinuse.
- Boierule, inca o data, armasarul nu e din Inglitera.
- Dar de unde?
- E de unde caii cresc rai si salbateci parc-ar fi hraniti cu carne de om. E din tatarime ori din cazacime. Din Bugeac sau si mai de departe.
Marghiloman tacea, cu ochii in covoarele de pe podea.
- Daca-mi dai dezlegari si lovele de cheltuiala, plec sa-i iau urma. Cred ca numai stapina-su, care l-a crescut si l-a rasfatat ca pe un copil rau, il mai poate gasi.

Se invoira usor. Boierul scoase o punga cu bani si o puse popii in miini. Acesta, plecat, se girbovi si mai mult de greutatea aurului sub ghebul iesit al spinarii. Si Marghiloman se uita cu neincredere dupa el. Curind, impanat cu proptele si invoiri de la stapinire, popa, calare pe iapa lui sura si cu alt cal legat de coada ei, lua calea Barbosilor. in citeva zile strabatea la tacaneala neintrerupta Basarabia cu holdele ei de rasarita luminoasa, trecea Nistrul si se mistuia pe drumurile treierate de mocanii cu turmele calatoare. Dar mai ales purtat ca pe o dira de cenusa pe urmele vechilor lui hotii de cai, savirsite pe acele meleaguri.,. Trecea, intrebind pretutindeni, din sat in sat, din gazda in gazda, ca intr-o balada, cind romaneste, cind ruseste, cind tatareste, despre pagubasul unui armasar alb, zmeos si salbatic cum nu se mai afla altul pe pamint. Se caina ca n-are un petec de friu, o frintura de potcoava sau o scara de sea, sa arate dovada stapinului care l-a pierdut, ca sa-l creaza ca-l va pune pe urmele hotului.
Cazacii mustaciosi, ascultindu-l, ridicau uimiti fruntile. Mirzaci cu ochi zabreliti de gene lungi de cadina il primeau induiosati si—1 petreceau din aul in aul, imbuibindu-l cu rachiu scos din lapte de iapa. Si povestea armasarului legendar se latea ca o boare purtata pina-n muntii Cubanului, unde se tinguia stapinul minunii, care, auzind, a alergat ca o vijelie zeci de poste inaintea streinului cc-i aducea stire despre Murad, armasarul lui, dulce rasad din iapa alba pe care a calarit Mohamed la paradis.

- De Sfintul Ilie popa s-a intors intovarasit de un juganar, un rus voinic, intre doua virste, imbracat cu rubasca albastra, cu sapca scunda, umbrita de cozoroc ingust si pantaloni largi umflati peste cizmele scurte mai jos de genunchi Umbla inhaimurat cu fel de fel de curele, chingi si sfori, de care atirnau sculele meseriei, cutite si cutitase, sule si ace, cirlige, cracane si betisoare lustruite, pentru scopitul armasarilor.
S-a infatisat boierului, care l-a aminat cu juganitul cirlanilor si tretinilor, fiindca era prea cald. Dar s-a invoit sa-l tie la curte pina-n primavara, la timpul prielnic.
Rusul, in rastimp, a pornit sa colinde satele. Oamenii aveau vieri de scopit, taurasi de intors, cai bolnavi de ariceala, telegari care se coseau, vite cu talan, oi cu dalac. El se pricepea la toate si avea leacuri pentru orice. Uneori il ajuta si popa, care facea pe talmaciul si mai cistiga citiva bani. Cumsecade om rusul. Se imbata des, dar cu toata cuviinta. Avea un singur narav, de care nu se dezbara zi-noapte. Fluiera necontenit un cintec cazacesc. Oriunde intra, intr-un sat, intr-o ograda, intr-o holda, ori pe unde trecea, pe linga o curte, pe linga un arman, in mijlocul tirgului, ca si in mijlocul pustiului, pretutindeni unde s-ar fi aflat, el pornea suieratul. Apoi sta si asculta parca un raspuns. Odata a spart cu umarul usa unui slon de unde ii venise zvonul unui nechez purces la cintecul lui.
Asa, cu uneltele zdranganindu-i la cingatori si cu fluieratul in gura, a strabatut cind singur, cind cu popa toate bilciurile mari si mici. N-a ramas tirg necercetat, ocina necercetata, herghelie ocolita. Zile lungi si largi, spoite cu albastru, le-au trecut numai pe drumuri. Au luat si fatis, si in raspar Baraganul, au urcat si coborit albiile riurilor, au cotrobait hrubele malurilor, bordeiele Vlasiei. Din cind in cind, se intorceau iar pe Ialomita, unde faceau zabava si de unde se lasau spre Galati. Au dormit in lanuri, vegheati de stele, cu imensa cobza a cimpului tiriindu-le la cap, s-au spalat cu roua, au baut lapte salbatec de porumb crud intindeau ite, urzeau fire, innodau legaturi. Au tesut mreji noi, au cirpit retele vechi, pe la gazde batrine si pe la altele nou agonisite. Nimic! Iesise o singura huza: ca s-ar fi gasit cindva si undeva, pe un mal naruit, un les de om marunt si un hoit de cal alb. Oarecum, adica, Amoasei iesise din lumea vazuta si auzita. Asta doar pentru prosti si pentru citi nu aveau rafuieli cu el. Alergau amindoi intr-un rasuflet. Acolo, nimeni nu vazuse. Auzise numai, dar in alta parte Si lesul cu hoitul de cal alb se topeau ca o aratare a apei mortilor cind te apropii, ca sa tremure iar in zare. Asta n-a clintit nici pe popa din indirjire, nici pe cazac din fluierat.
*
Ieseau pepenii Cerbul isi facuse nevoile in apa si probrejenii chemau sumedenie de negustori, geambasi si hoti Ia alte iarmaroace vestite ale tarii.
Egon, otarit, tot mai astepta. Dar pina la urma grofina, calcata pe coada, il scosese din rabdari si-l hotari sa treaca muntii si sa se amestece prin multimile bilciurilor, ca sa ia urma tovarasului necredincios si sa-l pedepseasca. insotita de ciraci, perechea cu obraze prefacute si straie schimbate se prelinse pe la intorsura Buzaului spre inima Valahiei, minind ciurda de cai unguresti. I-au inghitit apoi gazdele cu ochii in patru si ploconeli pina la pamint.
Iscoadele popii l-au instiintat numaidecit, si sfintia-sa s-a dat la o parte, lasind drum liber ungurului pentru rafuiala. Dar l-a pus pas cu pas sub aspra spionare. Si parintele s-a apucat de alta isprava.
*
Din cite se dumerise popa, Amoasei o rupsese cu toti tovarasii cunoscuti. isi alesese altii noi, ca sa faca si mai bine pe mortul. Pe unul singur il banuia ca poate ar mai avea stiinta despre hot. Vechiul invatacel si sot de ispravi, Scoroamba, din Valea-Lupului, care-l ajutase la furtul armasarului.
I-a trimis iar vorba sa se intilneasca. Scoroamba s-a facut niznai. Atunci popa a parasit pe rus, a ridicat colturile giubelei in briu, a incalecat pe sura, si sub seara, girbov si trudit, a batut in poarta ograzii lui Scoroamba. L-a tabarit, neinduplecata, cu mare harmalaie, o haita de dulai gata sa-I sfisie. A iesit nevasta. Prin larma asurzitoare popa abia a putut intelege din raspunsurile rastite ca omul nu este acasa Lipseste aproape de o luna, nu stie unde.
Sfintia-sa s-a rugat de gazduire, ca l-a apucat noaptea. Femeia, ciufuta, s-a lepadat, aruncind ca are copii bolnavi de gilci rele. Si n-a crapat macar poarta sa-i intinza o bardaca de apa. A intrat repede in casa, lasindu-l in plata zavozilor intaritati.
Popa, tiris, cu iapa de capastru, s-a departat, cu ochii mereu indarat. La celalalt capat al satului s-a oprit furis la o casa de oameni primitori, care n-au stiut cum sa-l ospeteasca mai bine, ca pe o sluga a lui Dumnezeu.

Aci, din una-n alta, a aflat ca Scoroamba e acasa, dar se ascunde. invatase pe nevasta-sa sa raspunza asa, caci se teme de oricine, sa nu-i fure mindretea de iapa, la care tine mai mult decit la viata. Doarme numai in grajd. Pentru ea lasa droaia de ciini dezmatati in curte. Noaptea, la cel mai mic zgomot, iese afara, cu destiul pe tragaci.
Popa s-a culcat pe prispa, s-a sculat pe la cintatori si s-a intors pitis la casa de unde fusese alungat si unde s-a asezat la pinda. Dupa o vreme, usa grajdului a scirtiit si omul a iesit cu galeata sa scoata apa din fintina. Popa l-a strigat pe nume. Prins, n-a mai avut incotro. A trebuit sa vie macar la gard. Batrinul l-a intrebat de sanatate, despre treburi si l-a rugat sa-i dea ajutor la o desfacere de vite cu cistig bun.
Omul a raspuns scurt ca n-are vreme. Abia sosise si e nevoit sa plece iar undeva, chiar in ziua aia.
- imi duc iapa la vinzare, o lua el banuitor inainte.
- Bine faci, il sfatui popa. Ca toti sint numai cu ochii pe ea. Le sta in git. Parca n-ar mai fi si alti cai
Scoroamba dete din umeri.
- Zilele trecute, urma popa, l-am intilnit in taina pe Amoasei.
- Pe Amoasei? si hotul casca gura. Cum se poate?!
- De ce sa nu se poata? Scoroamba nu raspunse.
- N-a venit degeaba, zimbi parintele. I-am pus un pumn de poli in caciula Omul urma sa taca.
- Am mai meremetisit armasarul Marghilomanului. Am vorbit si despre tine. Tot pizmas a ramas si carpanos prietenul nostru.
Scoroamba ciuli urechile.
- ii pare tare rau ca ti-a daruit iapa, adauga popa. Frumoasa marfa. Noptile astea ti-o fura. Asa socotesc, dupa cum ii luceau ochii cind vorbea despre ea. N-o uita.
Si sfintia-sa se desprinse de la gard, lasindu-l pe Scoroamba cu cutitul infipt in inima.
In diminetile urmatoare, marc spaima in toata Valea-Lupului. Satul clocotea ca un stup invrajbit. Se gasise in cimitir un mormint proaspat musuroit si nu se stia sa fi murit si sa se fi ingropat cineva de citeva luni. Niscaiva streini isi lepadasera de buna seama acolo mortul. Cine stie, poate chiar un ucigas tainuise astfel fapta Dar ucigasul nu dormea pasnic in groapa, ci, in chip de strigoi, cu toale albe fluturind pe el, batea cu oasele degetelor uscate in ferestrele gospodarilor.

Femeile isi inchideau copiii in odai si odata cu murgul serii satul murea. Toate casele isi trageau verigile si oamenii se zavorau de frica aratarii. N-ar fi deschis sa le fi aratat aur. Titinile usilor erau frecate cu usturoi, cercevelele stropite cu busuioc din aiasma. in ferestre vegheau candele aprinse la icoanele asezate acolo spre aparare de iazma.
A patra noapte, in toiul spaimelor, cu toata paza dinilor, care s-au repezit furiosi, dar au tacut numaidecit, o bubuitura a sunat in usa grajdului lui Scoroamba. inauntru nu s-a auzit decit sforaitul iepei. O a doua bubuitura mai tare, apoi o a treia, insotita de zgiltiiala, ca si cum canaturile s-ar salta din usciori, a hotarit pe stapin. Si pe usa crapata s-a ivit dinauntru, amenintator, cu pusca in umar, Scoroamba Dar un strigat i-a inghetat in gitlej si cazu mototol in fata lui isi flutura zabranicul alb strigoiul: o hirca rece, cu gaurile ochilor scobite adinc, prinsa pe un git de oase incheiate mai jos in niste coaste insirate ca niste fireturi albe pe cosul unui piept gaunos si purtate pe doua ciolane cracanate de schelet hid si rinjit. Dimineata, omul a fost gasit asa cum se prabusise, lesinat de spaima, cu bratele rastignite in laturi peste pusca ramasa sub el. Noroc ca nu se descarcase. Grajdul gol si iapa pierita. Ciinii nu mai ispraveau de ros niste ciolane indopate cu maduva, inadins alese ca sa nu le poata sparge
Salul a pornit sa dezgroape mortul si sa-i treaca strigoiului o teapa prin inima Dar s-a vazut ca nu era un mormint, ci numai un musuroi de tarina afinata, sub care s-a gasit un cocos mort Si odata cu asta au incetat si plimbarile strigoiului.
Pe Scoroamba l-a chinuit multa vreme vedenia. A zacut dus citeva zile ca de un fel de lingoare cu aiurari, pina ce a venit iar batrinul popa, i-a citit masluri si l-a intremat
Cu greu insa l-a induplecat sa creaza ca n-a fost strigoi, ci o viclenie de-a lui Amoasei ca sa fure lesne iapa, cum se fagaduise Numai el putea scorni asemenea isprava. Ce-ar fi avut altfel strigoiul, daca ar fi fost de adevarat, cu iapa?
Luat la spovedanie, Scoroamba marturisi ca din noaptea cind se despartise, dupa furtul armasarului, nu mai vazuse pe Amoasei, si nu-i stia ascunzatoarea. Dar jura sub patrafir pe cruce si Evanghelie ca are sa-l caute si in gaura de sarpe si are sa i-l dea in mina, acum, cind avea de razbunat paguba ce-i facuse si festa ce-i jucase.
Popa il dascali, daca il afla, sa se prefaca ca nu stie cine i-a furat odorul. Sa-l amageasca pre-facindu-se ca vine sa se jeluiasca si sa-i ceara sfat. Ba chiar sa arunce banuiala furtului iepei in dinsul, in popa, ca sa cumpere si mai bine increderea hotului. Iar Scoroamba, prostit de furie, s-a legat intocmai.

*
Impotriva lui Amoasei porneau acum patru capete de mreji sa-i cearna salasurile.
Egon, cu grofina despre care el avea vesti repezi si-i spiona prin oameni chiar din ceata ungurului.
Popa, cu msnacul al carui rost hotul nu prea il intelegea. Dinspre partea asta se temea mai mult.
Marghilomanul, cu iscoadele lui adause cu trepadusii stapinirii, de care nu-l durea capul.
Si Scoroamba, de paguba caruia aflase, dar despre a carui vrajmasie nu-i trecea prin minte.
Dusmanii bijbiiau inca buimaci, cu el nezarit si neajuns inca in mijlocul lor. Daca hotul ar fi avut ibovnica, lc-ar fi venit usor. Ar fi avut un capat de unde sa apuce. Dar lui nu i se stia nici o tiitoare. Ii mergea vestea ca se tine cu citc o minza aleasa pe sprinceana. Ar fi schimbind cite doua pe an. Hotul ridea usor cind auzea asta si lasa lumea s-o creaza. Lui ii prindea bine. il acoperea si mai mult.
Cum Egon isi luase nasul la purtare si nu numai ca nu mai pleca, ci ajunsese pe aproape de una din vizuinile lui, ii trimese semn aspru sa se astimpere. Ungurul se incapatinasi valahul se hotari sa-l pedepseasca.

intr-o dimineata un spoitor minjit de funingine, cu un maldar de tingiri in spinare, intra in curtea ispravniciei de Buzau, balabanindu-si ca pe niste clopote de episcopie caldarile si strigind cit il lua gura: „Spoim tingiri" Numaidecit cobori insusi ispravnicul Mardare si se tocmi tiganeste un ceas pina s-a inteles sa-i cositoreasca aramurile.
N-a trecut mult, si un om de-al lui Egon aduse veste ungurului ca l-a zarit pe Amoasei stre-curind balanul in grajdurile unui conac parasit din marginea satului Padina. indata, viteazul, as-cutindu-si mustata slinoasa, porni cu sleahta acolo si se puse la pinda in dosul unei movile din margine, de unde, cu ocheanul ispitea tot cuprinsul.
Catre seara, in zarea de ochi a lunetei s-a ivit aievea un cal alb ridicat in doua picioare, abia stapinit de un ins ce se lupta avan cu el. Asta cit un fulger. Atit. Cal si om s-au mistuit pe gura grajdurilor. Dar Egon a chiuit de bucurie. A indurat cu greu chinul asteptarii pina s-a innoptat bine si a inconjurat cu pilcul curtea strinsa in cercul haidailor. El cel dintii a saltat peste ziduri, urmat de toti, si s-au adunat ca stafiile imprejurul grajdurilor Au ascultat o vreme, apoi tot Egon s-a urcat usor pina la o fereastra si, pleeindu-se sa sara inauntru, a cazut drept in bratele unor vlajgani care-l asteptau ascunsi dupa perete. Si deodata, din grajd, de afara, de prin toate colturile s-a iscat o potera a stapinirii, cu ispravnicul in frunte, care a prins hotii, i-a legat cobza si i-a trimis la basca. Trufasul Egon, cu ibovnica cu tot, cazuse in capcana intinsa de valah fara mare bataie de cap. Vicleniile mai subtiri hotul le pastra pentru popa. La dobonrea ungurului el si-a frecat doar miinile. La a popii are sa-si linga buzele ca de miere.
Vestea caderii streinului s-a imprastiat numaidecit in toata hotimea. De acum, sfintiei-sale ii raminea iar cimpul slobod. Stia macar din ce parte sa se pazeasca mai mult.
Adica de catre stapinire, odata cu Amoasei L-a chemat pe Scoroamba la sfatuit. Ungurul, prost, crezuse ca vede armasarul si pe Amoasei. Nu bagase de seama ca fusese o amageala, cu vita si om prepusi. Dar asta dovedea ca holul e aproape, lucreaza tainic si loveste la mir si cu putere. Se cuvine sa fie si mai invegheati.
Scoroamba deserta sacul cu stafete il intilnise pe hot la Galati. S-au infundat intr-o circiuma, unde Amoasei a vrut sa-l imbete ca sa-l traga de limba despre popa si alti vechi tovarasi si mai ales despre rusnac. El s-a prefacut ametit si i-a tocat altele, cite-n luna si-n soare. Cind a fost vorba de furtul iepei, si el si-a dat cu banuiala de sfintia-sa. Amoasei ar fi ris risul lui revarsat si ar fi zis:
- Da-I incolo de bosorog, ca nu s-ar fi priceput sa faca el asemenea isprava Scorneala cu strigoiul nu-i de capul lui. Acolo a fost mina de om viteaz si istet Mai degraba Egon, pus de oamenii lui. Sau eu, ce zici? Nu ma banuiesti pe mine?
Si s-ar fi zimbat iar la Scoroamba.
Apoi a platit si a plecat scurt, ca o naluca. Pe urma l-a mai asemuit intr-un calugar schiop, intr-un caldarar cu tigai in spinare. Dar numai de departe, sa nu-l simta hotul, ca i-ar face de petrecanie!
- Asta unde? intreba lacom popa.
Tot in Galati. De unde el a pus indata prepuiala ca daca hotul se invirteste mereu pe acolo, are fara doar si poate asezari la calc cu Iani Si despre ce altceva decit despre armasar? I s-o fi urit si hotului cu atita paza si vrea sa-l desfaca si sa scape de belea.

Popa da multumit din cap.
Si Scoroamba povesti popii cum si-a luat masurile. A bagat mai intii printre ajutorii de graj-dari ai lui lani un om al lui, un baietas spalacit si sters, care face pe natingul. Sta la cozile cailor sa le curete si-i slujeste pe rindasi in picioare, ca pe niste boieri la masa. Le cara mai ales rachiu cu vadra. Asta are porunci sa fie cu ochii si mai ales cu urechile deschise in patru.
El, potrivindu-si o barba alba, plete carunte si port cuviincios de muntean, a luat o caruta cu doi bouleni, a urcat in ea un butoi cu tuica si o balerca plina cu otet si a desjugat la coltul grajdurilor Iui lani. Sta zi-noapte acolo, sub coviltirul infundat cu fin, ca un paianjen urzind o plasa in jurul cui intra si iese.
~ Astept sa-mi pice calugarul ori caldararul De-aia imi pare rau de tot timpul pierdut pe aici, sfirsi Scoroamba, si se grabi sa plece fagaduind vesti.
in urma lui popa a ramas pe ginduri multa vreme Si se hotari. Nu mai era de asteptat vesti de la altii.

*
Trecuse de mult de Sfinta Maria Mica. Popa, acum drept ca o luminare, imbracat lipoveneste, cu snopul barbii scurtat si canit in galben-auriu, se amesteca cu o plasa in spinare printre haimanalele si pescarii Galatilor. Noaptea se tragea intr-un bordei ascuns in lanurile de porumb dat in copt, ce inconjurau de trei parti, cu talazurile lor, mai sa-l cuprinda, orasul.
Acolo, trintit pe pamint, cu miinile sub ceafa, privea cerul cum isi invirteste hora de stele si atipea tirziu, jinduind aghioasele ce tragea cazacul pitit tot timpul ca un viezure in bordei.
Dimineata ca si seara, drumul ii era pe la caruta munteanului, unde cinstea pe-ndelete un ciocan de rachiu, sau isi umplea un clondir cu otet de prune, pentru mamaliga cu peste rasol.
De atita chin si asteptare il prinsesera frigurile baltilor, care-l scuturau zdravan la cite doua zile, de i se auzeau dintii clantanind ca o toaca de os. Dar, tremurind, se gindea ca isprava va plati cu virf si-ndesat toate ostenelile.
Scoroamba era pe urmele lui Amoasei. Baietandrul de la grajduri aflase ca se fac pregatiri pe furis pentru adapostirea unui cal scump. Latul se innoda. intr-o noapte, cind cazacul turlac povestea pentru a suta oara cum il crescuse pe Murad, mai cu grija si mai cu drag decit il cresc pe tarevici in palatul lui, se trezira cu Scoroamba venit intr-un suflet. Aflase ca starostele grajdurilor a primit porunca de la lani in zori sa-i fie caleasca gata la scara, cu doi grajdari calari armati, care sa-I insoteasca. Povestise starostele rindasilor la un pahar cu tuica: Iui, ca unui logofat de incredere, grecul i-a destainuit ca are sa se intilneasca cu un negustor pentru un armasar de cumparat Dar negustorul, sfios, nu vrea sa intre cu marfa in oras. Cere sa se intilneasca afara, intr-o curatura de porumburi, fosta tabie turceasca. S-au inteles sa se afle acolo la rasaritul soarelui. Logofatul sa aiba grija, impreuna cu cele doua slugi calari, sa tie din scurt pe strein, daca ar avea alte ginduri.
Din spusele logofatului purtate de baietandru nu mai incapea pentru Scoroamba nici o indoiala ca hotul a induplecat pe grec sa ia in primire armasarul departe de ochii lumii. N-avea curaj sa intre cu el in oras nici noaptea. Se simtea poate urmarit

Pe de alta parte, lani nu ar fi primit tirgul daca n-ar fi vorba de ceva de mare pret, dupa care ii sfiriie inima, adica armasarul.
- Dar banii? glasui popa.
- Nu stia nimic baiatul. Cred ca-i aduce grecul.
- Dar daca inainte de a ajunge il jefuiesc pe drum hotii? Si popa, inchizind un ochi, isi ciuguli barba cu inteles.
-Atunci scapam din miini armasarul, i-o intoarse Scoroamba. Pe cind asa, punem mina si pe cal, si pe grec, si pe rasplata stapinirii pusa pe capul lui Amoasei! Sfintia-sa se molcomi
- Brava, Scoroamba Esti mai chibzuit. Eu, de, numai cu caii, gresesc la oameni, incheie el, oftind cu viclenie.
Dar in ascuns se gindea ce ar fi sa scape si de rus, si de boier si, dupa ce l-or scoate din gheara hotului, armasarul sa ramiie numai al lui.
Dupa plecarea zorita a lui Scoroamba popa s-a perpelit toata noaptea pe jarul gindurilor. Se caznea mai ales sa-si inchipuie cum o sa se intimple intilnirea dintre grec si hot si nu o putea inchega. Care pe care are sa incerce sa se insele?
Vedea pe lani in trasura cu o desaga plina de bani intre picioare. Dar Amoasei? Calare pe un armasar sau cu el de capastru? Si in ce fel are sa-l predea? Cum adica o sa se faca schimbul? Bine: grecul intinde hotului pretul. Dar asta cum ii inmineaza calul? Ca tilharul poate sa inhate de-a calare banii si s-o ia la fuga. Din trei dezghinuri e departe si lasa pe lani cu buza umflata Si nu-i este de lani, i-e de el. Trebuie deci numaidecit ca hotul sa descalece mai intii Si popa se infiora de prostia grecului.
Dar iar se intorcea. Poate ca grecul, chibzuit cum e, are sa pretinza ca inainte de a incepe tirgul calul sa fie dat in mina oamenilor sai si numai pe urma sa numere hotului banii. Aici gin-durilc popii iar se incilceau, si nu stia cum sa dezlege incurcatura. Dar o sa poata tine rindasul calul, cit e de indracit?
Popa intra pe rind in pielea fiecaruia, cind in a hotului, cind in a grecului, chinuindu-se sa le descopere gindurile, ca sa stie cum sa le apere interesele in ciocnire. ii invata ce masuri sa ia fiecare din ei ca sa nu fie inselat, ci sa-l poata pacali pe cellalt. Apoi lasa pe cei doi si se intoarse la el si la rusnac. Presupunem ca lani cumpara armasarul. Cum o sa-l poata scoate el de la grec, acolo pe loc? Cazacul i-a dat chezasie ca n-are nevoie nici de oameni, nici de arme, nici macar de lat. Numai sa fie Murad al lui, ca-l smulge si de la diavol, mite de la om. Si el, ca un neghiob, se luase dupa spusa prostovanului. Nu-l oprise macar pe Scoroamba Si asta, o recunoscu, tot din lacomie. Acum vedea ce greseala savirsise: grecul are sa-i stearga prada de sub nas Pina seara il incarca in corabie si fuge la Stambul. Ce-o sa mai poata face Marghilomanul?
Pina cind alt fior il scutura: Dar daca hotul stie ca e urmarit? Si le-a luat urma? Poate chiar prin Scoroamba, pe care l-a cumparat? Si-i intinde o capcana, in intelegere cu lani, asa cum a intins lui Egon? La urma urmei, tirgul intre grec si hot era cit se poate de firesc. Unul ia banii, altul armasarul. Daca lani vinde pe hot stapinirii, pierde calul, care trece de-a dreptul boierului. N-are deci nici un interes ca sa nu fie cinstit. Amoasei, asijderi, are nevoie sa scape de armasar, carc-l tine rob, si sa iasa iar la lume dupa alte ispravi si cistiguri. intre ei doi sta singurul lor vrajmas, el, popa S-ar fi putut invoi sa-l striveasca. Pina la ziua, ros de ginduri, sfintia-sa n-a inchis ochii. in zori a avut cazna mare pina a sculat pe cazac, care dormea ca un stirv
Cind mijea soarele, popa si rusul, chirciti in porumbul nalt si des ca o perdea, vazura caleasca grecului intrind in aria tabiei, imbracata in toata pompa de sofran si purpura a rasaritului. Afara de vizitiu si logofat pe capra, doi haidamaci, cu carabine pe umar, calareau intr-o parte si alta a caretei.
Dupa o scurta zabava, porumburile fosnira, si din cealalta parte tisni pe armasarul alb Amoa-sei, tinind alt cal alaturi. Popa detc cu cotul rusului si-l intreba din ochi. Rusul casca ochii mari. Se astepta sa-si gaseasca odorul schimbat. Dar asta nu-si inchipuise. Hotul nu indraznise sa-l atinga. Nu se indurase sa-i minjeasca frumusetea. Lumina juca in albeata lui mindra ca-ntr-o marmora. Fara sa mai astepte, rusul fluiera cazaceasca lui, cu care incercase - asijderi ierbei fiarelor - toate meleagurile tarii.
Armasarul de sub hot se opri scurt, ciuli urechile si, frematator, intinse, raspunzind, cu un lung nechezat, gitul spre locul de unde venise chemarea. Si, atintit, astepta. Toti intoarsera capetele intr-acolo. Motul, banuind o capcana, apuca friul cu dintii, isi rascacara picioarele pentru dezghinuri si bijbii cu miinile spre briul cu pistoale. Dar inainte sa le ajunga, odata cu rusul, care zvicni nebun din porumb, rasuna racnetul „Sto". Calul incremeni stana de piatra, cu ochii la cazac. Pintenii hotului se-nfipsera in zadar. Nu l-ar fi putut clinti de acum nici o putere din lume.

Rusul sufla o clipa adinc, ca si cum i s-ar fi luat o piatra de moara, si racni o noua porunca. Armasarul se clatina. Si mai inainte ca hotul sa aiba timp sa sara, Murad se pravali pe o coasta, apucind sub el piciorul sting al calaretului. Au auzit toti, si cei mai de departe, trosnitura ciolanului.
La alta porunca a stapinului, armasarul se ridica. Hotul ramase zacind pe pamint.
Cind cazacul, smintit de bucurie, striga „Murad", sculat in doua picioare, ca pentru o imbratisare, armasarul alerga la el. Popa povestea mai tirziu ca i-ar fi vazut curgind lacrimi din ochi. Dintr-un salt, rusul fu in sea. intr-un fulger tisni la trasura, smulse saculetul cu bani din mina grecului incremenit. Si, c-o mareata sudalma, mai inainte ca vreunul sa se dezmeticeasca, se facu nevazut spre rasarit, inghitit de soarele in care intra ca intr-un lan urias de lumina. Dupa el alerga nauc calul cu care venise hotul, nechezind pe urmele sotului




Comentarii

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)



Pune poezia Alcyon sau Diavolul alb pe pagina ta
Adauga link pe pagina web a site-ului tau.





Poezii despre:
PrimavaraToamnaIarnaIubireBucurieViata
FloriBoalaSinguratateFricaScoalavezi mai multe
Politica de confidentialitate





Copyright 2020 © Poeziile sunt proprietatea poetilor. Toate poemele sunt reproduse in scop educational pentru informarea utilizatorului.Contact (Poeziile.com - Portal de poezie romaneasca )
Mari poeti romani