| ||||
|
| Poetul zilei | |||||
| |||||
| Poezia de azi | |||||
Haosul insusi de Elena Stefoi Trece latul prin ultimul anotimp. Aceasta fiara a vorbit, ucide-o sau zboara mai iute. Haosul insusi imi cauta bratele. Citeste Poezie completa | |||||
| |||||
Behaviorism
|
|||
|
Vezi toate poeziile poetului Vasile Voiculescu
|
|||
| 1947, februarie 18 | |||
|
|
|||
| Vorbeam despre multe si de toate. Dar unde, mai cu seama, se poate asa ceva, decit la o vi- natoare! Ne gaseam blocati de o vifornita inspaimintatoare, cinci oraseni, in satul P, unde picaseram intr-o dimineata de Boboteaza, chemati urgent de judecatorul local. Se ivisera acolo niste rate salbatice, intr-un cot al Buzaului. Rate salbatice la munte! Pentru noi, redusi numai la cei citiva iepuri jigariti din preajma orasului, insemna un vinat aproape exotic, o aventura. imprejurarea este dealtfel destul de rara: numai cind viscole uriase cutreiera baltile, se rascolesc ratele pitulate acolo, la iernat. Atunci ele se ridica umflate de furtuna pina in crestetul vazduhului si, ametite, cauta alte meleaguri. E o jale sa le vezi, cirduri-cirduri, rasucindu-se naucite in vinturi. Unele din ele apuca pe vai in sus, spre munte, ca sa se lase in limanurile riurilor. Un asemenea refugiu le ofera bietelor pribege cotul pe care-l face apa Buzaului in dreptul satului P unde pare ca o experienta ancestrala le mina la o asemenea ananghie. Dar aici sint numaidecit semnalate unor pierde-vara ca de-alde noi, care, lacomi de vinat rar, alergam cu masina sa le prigonim. Noroc ca, indata ce se simt in nesiguranta, ele se ridica iar in vazduhuri, ca sa cada, departe, in alt colt, pina unde trebuie sa alergam pe jos o jumatate de zi, ca sa ne zboare iar de sub nas, inapoi. De data asta n-am apucat sa ne jucam de-a baba-oarba cu ele pe crivinele albe, caci chiar de la prinz ne-a ajuns din urma si ne-a prins asupra faptului viscolul baltilor, care gonise ratele si urca dupa ele. Credeam ca nu mai sosim la gazda. Ca uraganul are sa smulga si sa ia pe sus dealurile cu sat cu tot. Si de trei zile ne gaseam ferecati de zapezi, cinci oraseni si cu judecatorul sase, vorbind multe si de toate. Vorba fara sfirsit, ca si bautura, incit gurile, nevoite sa slujeasca la amindoua aceste trebi deodata, ajunsera sa nu le mai deosebeasca. Intr-un miez de noapte discutia ajunsese la cartea L'homme, cel inconnu. Unul din tovarasi, avocat, rasfoind agenda, ne opri cu intrebarea daca stim ce este behaviorismul. intilnise cuvin-tul in cartea cu pricina, nu stiu la care pagina, nu-i cunoscuse intelesul si-l notase sa il caute. Behaviorismul? Eu, marturisii, nu stiam. Ceilalti, mai putin inca. Si ne grabeam sa trecem ina-tnte, la flecareala noastra. Cind amicul Ermil, profesor de filozofie, cu enormul lui deget aratator bracat ca un pistol asupra noastra, ne impietri. Behaviorismul? Nu stim? Are sa ne lumineze el. Si incepu sa ingaime despre teoria unui american, i-am uitat numele, care se ocupa de Jsa-zisul comportament al fiecarui individ dintr-un grup pus intr-o situatie primejdioasa Sau reactia fiecarui ins in parte in fata aceleiasi grele incercari. Nu pricepeam mai nimic. Si profesorul Ermil iar o lua de la comportament la reactie si la atitudine, o intreaga babilonie. I-am cerut, disperati, pilde concrete: dupa ce si-a scremut gindurile, ne-a propus o catastrofa de cale ferata si ne-a lasat sa ne inchipuim ce va face fiecare din cei loviti de sinistru. Unul fuge nebun pe cimp, altul, calm, isi cauta bagajele, al treilea se apuca sa culeaga lucruri streine, in timp ce al patrulea, nesimtitor la propriile lui rani, da ajutor si coopereaza la salvarea celor prinsi sub vagoane, pe cind linga el, unul, cine stie, plecat peste un cadavru, il jefuieste de bani si giu-vaericale. Ei, acum eram pe cale sa ne dezmeticim. - Daca e asa, atunci sa va povestesc cu cea mai beha cum ii ziceti? - vioristica completaram noi. - Beliavioristica intimplare, sari cel mai lung si mai aprig la vorba dintre noi Autentica, urma ci, nu inchipuita, ca a amicului. Si, fara sa mai astepte invoirea, primarul urbei, nenea Tase, si oarecum starostele nostru, care ne carase cu masina, un mare scornitor de povesti, se porni - Ma, voi stiti toti ca eu ma trag din neamuri bune si dupa tata, si dupa mama. Ce rizi, de-mone? se adresa el unuia care bufnise in ris. Pai sa-ti arat arborele meu genealogic si pe urma sa-ti dai pe fata comportamentul matale. - Apoi ce are de-a face neamul cu behaviorismul, nene, cuteza apostrofatul sa replice. - Are, ma Asculta si sa nu ma mai intrerupi Dupa neamul maica-mi sintem din vita Vodeasa, odrasla domneasca veche, in care fetele cele mai mici erau trimise la manastire, ca sa nu se farimiteze averea si sa aiba cine se ruga pentru pacatele parintilor. Dar nu la orice manastire. Ci la schitul Vodesele, ctitorit de niste stramoase ale noastre. Doua voievodese, mama si fata, amindoua fete, sotii si vaduve de domni - Cum adica, nene, si fete, si sotii, si vaduve, totodata! il necaji unul dintre noi. - Ei, adica mama, doamna Anca, fusese sotia lui Velicu-voda, iar fata lor, domnita Dragomira, se maritase cu Hrincu-voda. - De pe vremea lui Papura-voda, mirii acelasi. Dar primarul ii arunca o cautatura asa de cumplita, ca-l incremeni. Si urma: - Voievodesele, dupa ce sotii lor, domnii, fura ucisi de turci, s-au tras amindoua, mama si fata impreuna, la munte si au ctitorit un schit pe un pisc, aparat ca o cetate unde de atunci si pina acum, cind s-a risipit de cutremur, au staretii numai fete din neamul lor. Am petrecut si eu, copilandru fiind, citeva saptamini la schitul Vodesele, cind il cirmuia ultima stareta, matusa mea, maica Teofana. Atunci am auzit chiar din gura ei intimplarea care se pastra scrisa in catastifele lor Acolo sa vedeti comportament. Dar sa va iau cu rinduiala. Schitul era inchinat Maicii Domnului. Si era cu strasnicie oprit sa calce in el picior de barbat, de orice soi ar fi fost, nu numai om, dar nici de cocos, de motan, de taur sau armasar nimic Nu puteau intra acolo decit muieri, adica, pe linga femei, se primeau pisici, gaini, vaci, oi si altele de aceeasi categorie. - Nene Tase, vrusci sa-l intrerup - Incidentele se ridica la urma, dupa ce sfirsesc Acum nu se mai admite, demone! Vrei sa ma incurci Si povestitorul trecu mai departe: Pentru asta schitul, pe linga peretii prapastiosi de stinci, ce-l aparau din trei laturi, mai era inconjurat si de niste ziduri tari si inalte, cu tepe de fier infipte in creneluri si santuri adinci la temelie. Se patrundea in el numai prin trei rinduri de porti tari, captusite cu fier, ferecate cu zavoare cit birnele si lacate cit plostile. Cind incepe intimplarea noastra, sa fi fost ca la douazeci de maici ce se surghiunisera de bunavoie acolo. Unele, tinere. Cele mai multe, batrine. Citeva sosite la pragul calatoriei spre dincolo. Viata era orinduita dupa toate canoanele schimnicesti si cu ascultare aproape ostaseasca, sub mina de fier a uncia din stramoasele mele, care mostenise si scaunul, si traditia Vbdeselor. O maica la vaci. alta la oi, alta la gradina, doua cu rindul straja la porti - larta-ma, nene zisei. Nenea Tase albi ochii fioros la mine. - Incidentul la urma. - Iarta-ma, nene, nu mai pot rabda - Vorbeste, ingadui el. - Cum faceau maicutele cind le trebuia si lor pui de gaina? Ca, de, oua de prasila fara cocos stim ca nu se poate Aveau nevoie inca si de lapte. Or, vacile fara tauri - Ei, ma, da'caraghiosi mai sinteti! Trimiteau si ele in sate jos cite o maicuta mai tinara, cu gainile, alta cu vacile, la cocos, la taur, le ce trebuia! Parca era greu sa te gindesti, fara sa ma mai intrerupi Si ce adica, se intoarse el, la un schit asa de sfint gainile nu pot oua si fara cocos, si vacile - Nu pot, nene, nici in ruptul capului pentru ca sa fete fara taur. E lege. - Ei, ispraveste, ca pe urma ma repezi infuriat. Tu nu stii ca la Sfintul Munte este si acum o manastire unde nu numai ca nu pune piciorul saminta de barbat, dar chiar pasarile salbatice, cind zboara pe deasupra lui, se osebesc: barbatul, adica pasaroiu, face stinga-mprejur si-l ocoleste pe departe. Nu indraznesc nici cu aripa, necum cu ochii, sa spurce vazduhul inchinat Sfintei Fecioare. Si nenea Tase roti ochii triumfator. - Intr-o zi aproape de Craciun, pe o vifornita ca asta, cu troiene cit capitele, de sta lumea intemnitata prin birloage, cam pe la prinz, rasunara deodata batai in portile schitului Maica portareasa, din chilia ci de sub clopotnita, a facut pe surda, inchinindu-si trupul cu citeva cruci, si nu s-a miscat de la vatra. Citeodata trece Necuratul, si in drum se abate sa faca oamenilor cucernici cite o sotie. Dar repede, bataile se intetira, grozave, ca rasuna curtea schitului mai rau ca de toaca mare. Si niste glasuri groase incepura sa strige. Maica iar nu clinti. Cine stie? Poate trece si asta. Sint ispite pe care nu le birui decit cu neluarea-n seama. Dar se porni numaidecit o ploaie de bocanituri in porti atit de furioase, amestecate cu urlete, „Deschideti, deschideti!", ca maica portareasa, mcotosmanata cu suba, a iesit sa intrebe cine este. Vintul i-a smuls glasul din gura si i l-a zvirlit afara, peste ziduri. - Oameni buni, fu raspunsul. - Ce fel de oameni? se interesa maicuta. - Oameni buni, deschideti, ca nu mai putem astepta. - Barbati sau femei? iscodi maicuta, desi glasurile marturiseau ca despre niste tauri - Amestecat, sosi de dincolo vorba pe vint. - Cum amestecat? - Si barbati, si femei. - Cum, si barbati, si femei?! se indigna maicuta, cu gindul la alte bazaconii. - O sa vedeti Deschideti numai. Avem sa va lamurim - Nu se poate. Nu deschidem, hotari portareasa prudenta, si vru sa intre iar in chilie, la cald. Dar bubuiturile si urletele se pornira atit de strasnice, ca portareasa puse mina pe funie si trase clopotul de alarma. in citcva clipe, tot schitul fu sculat in picioare. Maicutele, spaimintate, ieseau pe rind, imblanite, ca vulpile din vizuini, si se gramadeau in jurul portaresei. - Ce e, maica? - Ce s-a intimplat, surioara? Unele veneau in miini cu topoare, altele cu furci ori tepoaie, citeva cu pistoale si roata, ca o ciotca de ciori pe o prada, tabarisera si ciuguleau pe maica portareasa cu tot soiul de intrebari: „Ce e? Foc? Razmerita? Cutremur?". Deocamdata, ciocaniturile in porti incetasera si cei de dincolo asteptau tacuti. lata ca repede se arata si maica stareta, neinfricata si gata sa faca fata oricarei primejdii. Ca si cind parca cei de afara ar fi vazut-o! Bataile in porti si strigatele se pornira si mai neinduplecate. - Deschideti, deschideti! Ca spargem portile. Stareta se apropie cu graba, pasind marunt. . — Ce e, maica Febronio? intreba ea pe portareasa naucita. - Nu stiu, maica stareta. - Cum nu stii? Ce pazesti aici? intreaba! Si maica intreba din nou vintul: - Cine c acolo? -Noi! - Care noi? -Noi, oameni buni. Deschideti - Auzi, maica stareta, se pleca Febronia la urechea batrinei, cu raspunsul plocon: Cica oameni buni. - intreaba-i ce vor! porunci stapina. - Ce vreti? se facu Febronia ecoul maicii starete. -Adapost, ca murim. Adapost filfii vintul raspuns. - Auzi, ca vor adapost, cica mor, talmaci portareasa pentru auzul ruginit al superioarei. - Spunc-le ca nu e slobod sa calce aici barbati, incheie stareta colocviul. Portareasa comunica decretul. - Deschideti, ca spargem portile! Avem si trei femei degerate cu noi. -Auzi, maica stareta, ca au trei femei degerate cu ei. - Unde sint? porunci aceasta sa se intrebe. Femeile se aflau intr-o tirlie, trasa de barbati. Sint degerate si, daca se mai intirzie, mor acolo afara. - Cum putem sti? continua dialogul intre inauntru si afara. Urma o tacere incurcata. - ingaduiti sa intram, propuse un glas aspru. Lasam femeile in grija sfintiilor-voastre si noi plecam numaidecit. Mai era de codit si de aminat? Citeva vieti omenesti piereau acolo in gerul napraznic. Si ele se tirguiesc. Stareta totusi se framinta plina de griji. Daca e o cursa? Cite nu se intimpla pe lume! Puse sa intrebe iar cum au ajuns pina aici. - Ne-am ratacit, aduse vintul glas. Am plecat sa cautam un cird de vite rasluite de lupi si ne-a ametit vifornita. Nu stim nici unde sintem, nici incotro s-o apucam. incurcatura staretei crestea. Ce sa faca? Atunci, o maicuta subtirica, venita de curind de la o alta manastire si pina atunci nebagata in seama, iesi in fata: - Ma urc eu in clopotnita si vad ce e afara! Era, dealtfel, tot ce putea fi mai simplu. Dar celorlalte, carora le luase spaima mintile, li se paru o inventie extraordinara. - Urca, maica, incuviinta bucuroasa stareta, si cerceteaza cu bagare de seama. Domnul sa te insoteasca! Cit ai clipi, maicuta a fost in virful turnului si apoi jos. - Sint doi barbati inhamati la o tirlie - Si in tirlie? se nelinisti stareta. - in tirlie nu se poate deosebi ce este. Sta ca o mogildeata peste care zac azvirlite ghebele si dulamile oamenilor. Atit. - Nu putem da drumul, fu verdictul stapinei. De afara, bubuituri infernale si urlete cumplite intimpinara refuzul Oamenii bateau si racneau ca nebunii. - Deschideti, ca spargem portile! Ne mor femeile inghetate Portilor insa nu le pasa de amenintarea asta. Stau pe trei rinduri, ferecate cu otele. - Portile noastre nu pot fi sparte. Sint aparate de sfintii ingeri, porunci batrina superbul raspuns, comunicat intocmai de Febronia. -Atunci le dam foc si tot intram, izbucni un racnet de afara. Adu paiele, Constandine, si scapara din amnar. Calugaritele, la auzul acestei nemaipomenite blestematii, schimbara fete-fete si incepura sa se sosoteasca. Asta asa e! Lemnul ia foc! Si sfintii ingeri nu-l impiedica sa arza. Stareta cauta in mintea ei o dezlegare si nu o gasi acolo. Facu incet o rugaciune si astepta. Vifornita aproape incetase. Numai fulgi mari, incalecati unul in altul, se rupeau, smocuri, din cer si cadeau cu ne-•niluita. Calugaritele, impovarate, se scuturau ca fiarele, din spinare, cu tot trupul deodata, asteptind ■nspiratia stapinei. Dar inspiratia nu mai venea. Adia numai de dincolo de ziduri fum si miros de cirpe aprinse. - Uite ce zic eu, maica stareta, glasui gros o vlajgana de calugarita. Le dam voie sa se strecoare numai cite unul din barbati odata. Cum intra al dintii, pui eu mina pe el si-l inclestez. Din "ratele mele, si-si incrucisa niste butuci imbracati in minece, nu-l scoate nici domnul Cristos. - Si pe urma? intreba stareta. - Si pe urma il strecuram printre porti pe al doilea. Cum s-o prelinge oleaca, il si insfaca maica Agapia, aci de fata. O cunosc eu, ca ne luam la trinta pe muchie cind pastem vacile. Si n-o pot pune jos cu nici un chip. Maica Agapia, groasa cit un buduroi, se izmeni smerita, precum ca primeste misiunea. - Ei, si pe urma? facu stareta nemultumita. - Cit ii tinem noi, ca in niste obezi, cineva, alte maici, tirasc tirlia cu femeile in curte. Si nu-maidecit pe barbati ii zvirlim, cu tirlie cu tot, indarat afara. Maica stareta se potrivi la mintea de gaina necalcata a Agapiei si zise „bine". - Bine, racni Febronia catre porti, repetind incuviintarea stapinei. - Ce? veni intrebarea de afara. - Sa intre intii un barbat singur. O mica tacere. Oamenii se sfatuiau. - Deschideti. Faceti cum vreti, numai sa scapam femeile. Sinteti crestine, ce dracu! Ca impinse de un pinten, portareasa si cele doua atlete zvicnira la porti si deschisera repede cele doua rinduri launtrice. Cind au ajuns la al treilea, care se desfacea in afara, Febronia striga: - Sa intre al dintii! Si crapa putin o aripa a portii cit sa se strecoare cu mare greutate un copil, si inca doar cu umarul inainte. Si, pe deasupra, maica Agapia isi inclestase butucii in speteze si se proptise in calciie, ca nu cumva cei dinafara sa traga si sa deschida larg poarta. Unul din barbati se caznea sa patrunda, parca s-ar fi nascut prin crapatura portii, si intra nu-maidecit in forcepsul bratelor Agapiei, care-l purta repede in curte, unde calugaritele se adunara cisla in juml lui, ca vrabiile pe o bufnita. Poarta se trintise la loc -Al doilea la rind! comanda Febronia, crapind abia canaturile, ca si cind ar fi dat drumul unui soricel. Si al doilea, un zdrahont cit un malac, cazu in clestele Filoteei, rizind Poarta se trinti iar. - Fie si un lup mincat de oaie, glumi el, lasindu-se moale in bratele femeii. - Oaia Domnului, intregi maica, trufita de puterea ei. Acum amindoi barbatii, imbratisati de cele doua amazoane, sedeau cuminti, zimbitori, si cerura sa se aduca tirlia cu femeile inghetate, care aveau nevoie de ingrijiri grabnice. Stareta dadu dezlegare. Si un cird de maici se repezi afara si se inhamara la povara care fu tirita linga cei doi firtati. - Saracutele - incepura maicile sa caineze pe femeile din sanie - hai fuga sa le luam sus. Cite sint? - Trei, raspunse voios cel cu nasul intre sinii maicei Agapia. - Sa le duceti sus la arhondaric, ca e cald, porunci stapina. Si, pina sa puie mina calugaritele, dulamile si zeghile incepura sa se miste, si de sub ele rasarira trei haiduci fiorosi, cu flintele intinse, pistoale la briu si cutite in dinti. - Jos miinile! racnira miniosi. Si bratele de fier ale Agapiei si Filoteei se facura de mamaliga. Acum cinci haiduci cu pusti si pistoale inconjurara pilcul de maici, care se strinsera una in-tr-alta ca mieluselele cind le incoltesc lupii. Maica Febronia, care tocmai incuiase ultimul rind de porti, cazu in leasa si fu virita cu ghionti in roata celorlalte. - Cite sinteti cu toatele? intreba capetenia, o namila smolita, cu cusma cit o caldare si mustatile rasucite pe dupa urechi. Da' sa nu mintiti, ca dracu v-a luat! - Douazeci, spuse demna stapina schitului. - Cine esti tu de raspunzi? - Eu sint stareta, se semeti stramoasa mea. -Aha! Tu esti stareta! Avem, vra sa zica, de la cine cere bogatiile - Nu se afla nici o avere, maica. Schitul e sarac - Nu cricni E schit domnesc, inzestrat de voda Stiu eu. Nu mai minti. Scoateti aurul pina nu incep sa va schingiuiesc. Carcalete, si tu, Vlaicule, se intoarse el catre tovarasi, intrati in biserica si incarcati odoarele, toata auraria si argintaria. Nu uitati potirele. Cautati peste tot si scormoniti. - Unde este beciul? intreba el. Beciul era chiar sub arhondaric. Cu ele la beci! porunci, intunecat, tilharul. Dar mai intii sa le numaram Le socotira: erau numai saptesprezece. - Trei unde s-au ascuns? racni el. Nu se ascunsesera. Zaceau de boala si de batrinete la chiliile lor. Capetenia porunci la doi dalcauci sa le scoata si sa le tirasca linga celelalte. - Cine merge sa ne arate unde stau? Se infatisa numai decit de bunavoie tot maicuta care se suise in clopotnita. - Ce faci, maica Pelaghia? o certa cu asprime stareta. - Fac bine. Si n-am a va da voua socoteala, raspunse aceasta cu indrazneala mare. Si se intoarse numaidecit cu cele trei batrine tiris. - Cu ele la beci! fu porunca. Stareta vru sa se impotriveasca, dar din doi brinci cazu in zapada, de unde abia o ridicara maicile. Alaiul se porni incet, cu calugaritele mai mult moarte decit vii. Si turma ascultatoare se inunda in gitlejul beciului, unde fu zvirlita, dupa ce tilharii se incredintara ca nu mai este nici o alta iesire. Si fura incuiate acolo. - Toadere, tu ia cheile de la porti, porunci capatenia. Unde sint cheile? - La mine, rosti Pelaghia, care statuse pina arunci in dosul tilharilor. Na-ti-le. Si-i intinse inelul cu niste chei cit toporiscele. - Tu erai aici? Ce asteptai? o fulgera tilharul. Intra si tu la un loc cu soatele Am sa va scot Ia rind sa-mi marturisiti pacatele si averile Pelaghia nu se misca. ~ Hai, la beci! Ce astepti? se rasti, mai incruntat, hotul la ea. - Pe tine te astept, Ciopala. Tilharul casca ochii mari si duse mina la briu. - Ho! il opri autoritara calugarita. - De unde ma cunosti tu pe mine? facu uimit Ciopala. —Te cunosc ca ti-am cintat de atitea ori pe la hanuri. Uita-te bine, nu-ti amintesti? Si incepu sa fredoneze: Foaie verde foi in poala De alamii $i portocala, Tine valea, mai Ciopala, $i te du la hodineala, Ca ti-au pus domnii popreala. Lume multa banuiala, Si muierile momeala - Tu esti, Pauno? - Eu sint. - Ce cauti aici? - Ce cauti si tu! Dar mi-ai luat-o inainte. Daca nu le caleai tu, deschideam eu la primavara portile cetei mele. Jafuiam eu schitul. Acuma impart prada cu tine. Te invoiesti? Tilharul, privind-o iabras, zise: - Bine, Pauno. Numai sa fii cinstita si sa dai pe fata tot ce tin ascuns boaitele. Nu cumva sa opresti bani ori scule pentru tine, ca sa te intorci pe urma singura sa le iei. Pelaghia fagadui. - Uite ce zic eu, Ciopala. Si maicuta se strinse intr-un sold al tilharului. E mult de cautat si de cotrobait. Ca trebuie ridicate podelele din chilii, cercetate lazile cu toate chichitele, desfundate firidele zidite. Asta cere vreme si liniste. Peste putin se lasa noapte, ca ati intirziat prea mult cu tirguiala la porti. Azi sa ridicam numai averile din biserica, unde aprindem luminarile groase din sfesnice si policandrul In chilii insa e greu de umblat, asculta-ma, sa lasam pe miine. Ciopala sta in cumpana. Si o privea pe sub sprincenele care se imbulzeau stufoase peste ochii verzi ca o a doua pereche de mustati ale fruntii. - Nu min aici, hotari el. Plec asta-seara. - Cum vrei Dar atunci plecam cu mina goala. - De ce plecam? intreba hotul. - Fiindca merg si eu cu tine odata. - Si daca ramin? - Atunci te gazduiesc la arhondaric ca pe un episcop si te ospatez cu toti ai tai, ca si cum as fi stareta. -Bine, am ramas. -Atunci da porunca sa se sloboada numaidecit din beci cinci maici tinere, pe care sa le aleg eu. - Ce sa faci cu ele? - Sa ma ajute sa dau foc cuptorului, sa coc piinea, ca aluatul e framintat gata, sa tai si sa va fac la tava niste giste rumenite; sa va invirtesc citeva placinte maicile au sa va slujeasca la masa. Si apoi, la noapte, cite un trup fraged pentru fiecare dintre voi nu strica! - Bine, chibzui hotul. Sa scoti numai patru, mie nu-mi trebuie. - Cum ti-e pofta Si Pelaghia ridica din umeri. Un tilhar o insoti la beci, unde alese cinci maicute pe sprinceana Bietele fete iesira in plinsete, cu lacramile innodate sub barbie, si mersera ca la junghiere. Se dadeau spre jertfire tilharilor. Pelaghia abia avu putinta sa le strecoare in ureche citeva vorbe. Si, in timp ce biserica stralucea ca la slujba invierii din toate luminile ei aprinse, tilharii despuiau pristolul, dezbracau icoanele, ridicau potirele, smulgeau crucile scumpe, jacmaneau gitul precistelor de salbe si lefti, scobeau cu jungherele nestematele din coroanele sfintilor daruiti de domnii din veac. De sus, din slava boltii, unde sta zugravit, Pantocratorul da nepasator binecu-vintarca sa celor ce-i pingareau lacasul si mieluselele. Dincolo, in sala arhondariei, ardeau asijderi sfesnice cu luminari groase ca pe brat. La lumina lor, doua maicute rinduiau masa cu cele mai pretioase tacimuri ale staretei, mostenite din mosi-stramosi. Alte doua se ingrijeau de coptul gistelor abia jumulite. A cincea se parpalea la cuptorul plin de jar. Si toate zburau ca prisnelele sub poruncile Pelaghiei si sub supravegherea unui tilhar, care nu le slabea din ochi si nu le ingaduia sa faca un pas afara. Cind Ciopala se ivi, tirziu, pe usa, cu un sac doldora de odoare si giuvaicruri, Pelaghia ii iesi inainte. - Acum haidem sa cercetam casa staretei. Stiu eu toate ascunzatorile ei, ca am pindit-o de nenumarate ori. Tilharul o privi lung, scrutator, cu o banuiala care, oricit de adinc tainuita, se trada din toata incetineala, greutatea cu care se hotara. -Ti-e teama cu mine? Atunci lasa miinc, facu Pelaghia. Iti dau numai planul si te duci singur. -Nu mi-e nici o teama, spuse calm Ciopala. Haidem - Fetelor, grabiti ospatul, porunci vinzatoarea si pomi cu hotul. Peste mai bine de un ceas zabava, se intoarsera cu alt sac umflat de scule de pret si cu o catuie de argint smaltuit ghiftuita cu galbeni. - Si tot a mai ramas un ungher necercetat, suspina ca. Daca vrei, dupa ospat Cautam si evanghelia cu scoartele de aur impanate cu smaralde. - Sa vedem zise scurt tovarasul, mereu posomorit. - Gata, fetelor? striga ca o stapina calugarita. - Gata, maica, se grabira sa raspuirza ajutoarele. - Poftiti, puteti incepe Asezati-va, indemna ea pe cei cinci tilhari, care se adunasera in jurul mesei. Ciopala si patru haidamaci inalti si vinjosi, pe linga care maicutele pareau niste potimichi ochite de ulii. Dar deocamdata ei priveau si adulmecau cu lacomie, din ochi, din nari, din gurile pline de bale, bunatatile ce se gramadeau pe albul mesei. Aburii din piinile coapte umpleau odaile. Si o mireasma bogata de gisca rumenita ar fi dus in ispita si pe un sfint. Dar toti asteptau un semn de la Ciopala, care isi plimba ochii peste tot prin arhondarie si intirzia. - Cauti ceva? il intreba prevenitoare Pelaghia. - Gusta tu intii din toate, se intoarse el poruncitor, cu sprincenele zburlite, spre gazda. - Veniti, fetelor, spuse simplu aceasta. Si incepura sa manincc din toate si sa bea de-a binelea. - Hii, ati uitat muraturile. Si sticla cu drojdie. Fugi, maica Macrino! Ciopala, da un om sa-j ajute sa ridice capacul de la butoiul cu varza. - Vreti sa va calesc putina? Ia alearga, maica Rahiro, si incinge o tigaie cu untura. Si vezi sa nu iasa prea virtoasa mamaliga. Repede sosira varza, muraturile, drojdia, din care pe rind se infruptara mai intii Pelaghia .si soatele ei. Ciopala, in sfirsit, dadu invoire. Si tovarasii se repezira la ospat. Fiecare cu cite o maicuta sprintena linga el, sa-l slujeasca. Dupa ce-si potolira foamea si setea, cei patru incepura sa bage de seama si femeile de linga ei, si se pusera sa le giugiuleasca. Pelaghia le smulse maicilor culioanele din cap, si pletele se desfacura, lungi si unduioase. Le scoase cu sila rasele negre, si sinii saltara invoiti din pieptarele descheiate. Numai Ciopala, in capul mesei, nu s-a atins decit de o bucata de piine, un copan de pasare si de un pahar de vin. Sedea crunt, cu ochii in patru, si veghea pentru toti si peste toate. Pelaghia bea, minca si cinta in rind cu ceilalti, ca la han. - Ia, Ciopala, il indemna ea. Ca miine rabdam. - Lasa, ca umplu un sac cu ce ramine, raspundea el. Bea tu si satura-te, ca o sa ai nevoie. Si un zimbet subtire ii tremura mustatile. Eu n-am trebuinta, adause el. De oboseala, de frig, dar mai ales de povara mincarii si a bauturii, tilharii abia mai clipeau, toropiti de somn. - Haide, la culcare! porunci capitanul. Miine, in zori, pornim sa desfundam schitul intreg. Iar la amiaza trebuie sa fim departe de aici. Dar tovarasii doreau acum femei si nu se mai dezlipeau de trupurile dulci ale maicutelor. Pelaghia propuse sa-si duca fiecare maica omul in chilia ei, unde era cald, si sa-l culce acolo. Au sa guste si ele dulceata unei stringeri voinicesti, de mult jinduita. Iar oamenii au sa se afle miine mai usori, mai harnici si mai treji decit daca ar fi opriti de la placerea asta, pe drept meritata. Ciopala privi chioris la Pelaghia, dar se invoi. - Si tu, Pauno, ce ai sa faci? - Eu ramin cu tine sa-ti tin de urit, Ciopala. - Nu, mie nu-mi trebuie. Tu ai sa te duci cu Constandin. Si arata catre un vlajgan chipes, care abia se tinea pe picioare. - Constandine, ai grija de ea. Sa fie multumita. - Las'pe mine! isi impletici limba Constandin. Atunci, eu am doua rinji el, luind cu celalalt brat pe Pelaghia. - Nu, a cincea ramine ostateca aici. sa-mi faca focul si sa vaza de luminari. Ca eu nu ma culc. Stau si astept pina va saturati si va treziti. Si Ciopala, incruntat, lua om cu om, la rind, pe fiecare din tovarasi, ii dezarma de pistoale, de cutite, de flinte, pe care Ie rindui stiva, intr-un colt linga usa, ii mingiie cu cite o palma zdravana si le dete drumul. -Acum puteti pleca Si, imperechind pe fiecare cu cite o maicuta, porni la un pas in urma lor cu a cincea maica pe care o incatusase de brat si o tira cu el. Se oprira undeva. - Asta-i chilia mea, zise Pelaghia. - Intra cu Constandin in ea, porunci tilharul. Voi stati afara si asteptati-ma, spuse celorlalte trei perechi. Ciopala imbrinci pe Pelaghia si pe Constandin si intra dupa ei in odaie, cu maicuta taris. Acolo a cercetat amanuntit totul, a ridicat un cutit, o toporisca. A incercat fiarele zabrelelor de la fereastra si, dupa ce a iesit, a rasucit de doua ori cheia in broasca si a incuiat pe tilhar cu femeia acolo. Cheia a luat-o cu el. - De ce faci asta? Ti-e frica? striga batjocoritoare Pelaghia. - Nu, nu mi-e frica. Dar ca sa te gasesc miine dimineata acasa. Ca Constandin are sa doarma ca un bustean, incit ai putea sa-l tai daca ai avea cu ce. Asa, Ciopala a petrecut pina in odaie fiecare pereche, pe care a zavorit-o, luind cheia Ia el, dupa ce cautase amanuntit sa nu ramiie vreo arma ascunsa, la indemina femeilor. Caci stia bine ca tilharii beti au sa cada morti de somn. Apoi se intoarse cu soata lui la arhondaric, o puse sa arunce lemne pe foc, sa-i aduca apa si o culca pe divanul ce se intindea de-a lungul unui perete. El se aseza iar pe scaun, in capul mesei si in fata usii. infipse o custura cu virful in sus, sub barbie, ca atunci cind o motai sa se intepe, si se puse pe vegheat, cu gindurile aiurea. Maicuta adormi sau se prefacu ca doarme. Hotul priveghe toata noaptea, cu cana de apa alaturi. Doar a cascat de vreo doua ori atit de groaznic, ca a bagat in sperieti pe biata femeie, care a sarit inspaimintata. Dar, vazindu-l acolo, iar s-a ghemuit la loc. In sfirsit, o funingine alba incepu sa joace la ferestrele luminate de zapada. Zorile Niste pasi scirtiitori urcara repede treptele, usa se deschise si Constandin intra in arhondaric, cu cusma lui motata pe frunte, cu mustatile innodate si ipingeaua rosie pe el. Ciopala il privi incruntat. - Hei, cum ai indraznii sa iesi tara voie? striga el. Pe unde te-ai strecurat? Tovarasul nu-i raspunse, ci merse drept la stiva de arme, unde puse mina pe o flinta. Si, pina ce Ciopala sa se ridice si sa traga pistolul de la briu, arma ridicata de Constandin se slobozea in pieptul tilhariilui, care cazu indoit peste masa. - Catea! m-ai mincat fript, mugi ci. Un ceas daca mai intirziai, iti faceam eu de petrecanie Ah! misea mi-ai fost! Si ridica zadarnic mina moale cu pistolul catre vrajmas, care zvirli ipingeaua, smuci caciula si smulse mustatile De sub ele rasari, subtirica si mladioasa, maica Pelaghia, ca odinioara in bil-ciurile unde cinta balada lui Ciopala. -Ciine! ii azvirli ea o injuratura in obraz. Parca eu nu stiam ce ma asteapta azi? Ti-am luat-o inainte. Maica de pe divan sarise, urlind de spaima. Tilharul se zvircolca voiniceste, ca un bou rau '"junghiat, si cauta sa se ridice. Pelaghia tipa poruncitoare femeii sa o ajute. Se repezi la Ciopala, il trinti la loc pe scaun, il indoi pe spatarul inalt si puse pe maica cealalta sa-l tie si sa-l traga pe la spate de plete, asa ca gitul sa ajunga si sa se rezeme pe muchea spetezei ca pe un taietor. Ea, cu iataganul ascutit al tilharului, tinut cu amindoua miinile, din doua lovituri, ii reteza grumazul. Capul cazu jos, clipind din ochi. Singele tisni din izvoarele gitului improscind pina-n tavan Ziua mare, cu lumina ei adevarata, navalea pe geamuri Doar o luminare mai ardea intr-un sfesnic, pe masa, la capul sleit al mortului. Pclaghia facu semn soatei, si amindoua tirira lesul din balta de singe si din arhondarie, pe trepte in jos, de unde il zvirlira afara in curte Zapada il primi si-l infasura indata in giulgiul ei moale. Linga el arunca apoi capul ramas cu un rinjet neispravit, un rinjet care se intindea numai pe partea stinga a chipului. Dupa cc-l scotocira de chei, amindoua maicile alergara la chiliile unde perechile pecetluite de Ciopala dormeau fara habar. Acolo legara cu fringhii si curele de miini si de picioare, si fedeles peste mijloace, pe tilhari, pe care-i tirira si-i rinduira afara, culcati in zapada, doi de o parte si doi de cealalta parte a capeteniei. in urma slobozira din inchisoare turma inspaimintata a maicilor. Una din ele murise Stareta, nitel scrintita de emotie, n-a inteles niciodata fapta Pelaghiei, care raminea pentru ea o mare nelegiuita Dar pentru tot schitul ea era acum mai mult decit un idol. - Iata, incheie nenea Tase, comportamentul unei biete femei, pe deasupra si calugarita, prinsa intr-o cumplita incercare! Nu-i asta beha cum ii ziceti voi si inca sadea autentic, de-al nostru, nu inventat de filozofi americani. Am ascultat toti cu mare placere povestea prietenului. Dar cum ne amuza sa-l necajim, am inceput sa-l hartuim cu obiectii. - Bine, nene Tase, o fi autentica, dar - Ce dar, ma demonilor! Ca mi-a povestit-o chiar matusa mea, intocmai cum se pastra in arhivele schitului Stai, stai de unde a stiut stareta ca Pantocratorul privea nepasator pe tilhar din bolta bisericii in timpul jafului? - Cum de unde a stiut? Ce, ea nu-si cunostea biserica? - Da, dar in timpul jafului era inchisa in beci. - Cusurgii sinteti! I-a spus maica Pelaghia - Care gatea masa in arhondaric adaugai eu Si urmai: De ce-si alesesera tilharii o zi cu vifornita, intocmai ca asta a noastra? - Asta-i socoteala lor. Duceti-va si-i intrebati pe ei Obiectii mai serioase aveti? ne sfida, ca pe ring, nenea Tase. - Nene Tase, cum a iesit Pelaghia din chilia unde o incuiase Ciopala? - Ei, ma, da caraghiosi sinteti! Puneti-va si voi in pielea ei. Adica ginditi-va la comportamentul de care daduse dovada pina atunci! -Apoi de aia sintem nedumeriti Usa incuiata, fereastra zabrelita si nici o unealta cu care sa spargi usa sau sa indoi drugii. Ciopala se ingrijise sa ridice ori ce ar fi putut sluji Pelaghiei, in care nu avea incredere, sa se razbune -Asta va sta voua de-a curmezisul inteligentei? ne repezi nenea Tase. Atunci uitati-va de jur imprejur, cum a facut Pclaghia, incoltita de primejdie Ei, hai Puneti-va comportamentul la incercare Dati pinteni reactiei Noi nu gaseam solutia. - Hai, caraghiosilor, sa va ajut eu. Ce vedeti acolo? - Soba, nene Tase, raspunsera toti intr-un glas. - Si deasupra sobei? - Deasupra sobei? Nu e nimic, nene Tase! - Cum nimic? dar cosul? -E drept, cosul! - Si unde duce cosul, caraghiosilor? - in pod, nene Tasica. - Ei, ma, da'ageamii sinteti! Cu toata mintea voastra purtata prin scoli si prin tribunale, va da zece inainte o biata calugarita. -Cum, nene?! - Pai darimati cosul sobei, mai! - Cu ce, nene? Ca Ciopala a luat tot - Cu pumnii. Ba, stati! uite colo, linga vatra citeva lemne de pus pe foc. Ciocaniti si bocaniti cu un lemn in cosul sobei pina ce scoateti o caramida. E de ajuns. Pe urma ies toate. Le tragi cu mina. Si ce ramine in loc, mai nerozilor? - O gaura mare, nene Tase! - Ei, hai inainte! Gaura duce in pod, podul pe acoperis, si lesne tust in curte jos - Dar Constandin? il siciiram noi iar. - Pe Constandin l-a legat Pelaghia cobza, in somn, chiar cu propriile lui bete si curele, de miini si de picioare mai inainte de a se apuca sa sparga cosul. Si Constandin dealtfel arc altceva mai bun de facut. Doarme, cazut, ca de mal, sleit de oboseala si mai ales de dragoste. Ca maica Pelaghia nu s-a lasat pina nu l-a doborit -Dartilharii ceilalti, nene? - Ei, acum va trebuie si epilog. Pe tilhari a venit si i-a ridicat de la scaunul domnesc, unde se dusese buhul despre isprava Pelaghiei. I-a urcat in furci pe maidanul din mijlocul capitalei, doi de-a dreapta, doi de-a stinga lui Ciopala, care spinzurat de subsori avea capul pus la loc, pnnt-o teapa cu doua ascutisuri, unul infipt in gitul ramas la cap si altul in cel ramas la trup. -Nene Tase, ingadui sa ridic si eu un incident? - Ridica, puiule, cite vrei, ca praf ti le fac. - Cum te-au primit maicile in schit, ca de, oricit de scurti, tot pantaloni se cheama ca purtai Pe atunci - Ei, bata-va, se lumina el, m-ati zapacit cu prostiile voastre si am uitat partea cu haz a in-timplarii Cuvioasele, tematoare de alt atac si mai ales de razbunarea celorlalti tovarasi ai tilharilor, au tacut o umila intimpinare la episcopie sa li se dea dezlegare sa-si ia barbati, ca nu mai pot sta asa, singure. Episcopul, inspaimintat, a trimis cererea Mitropoliei. Mitropolitul, ca sa se spele la rindu-i de orice raspundere, a inaintat-o patriarhului la Constantinopole, motivind si el atit de indrazneata cerere prin spaima indreptatita a calugaritelor, slabiciunea lor de biete femei, pustietatea locurilor lipsa de aparare. Patriarhul a raspuns preapacatoaselor maice cu tunete si fulgere impotriva unei asemenea blestematii, amenintind cu afurisenia Ceea ce a umplut de mare mihnire schitul. Cind s-au limpezii lucrurile, s-a vazut ca toti, incepind cu episcopul, intelesesera anapoda, ca adica maicile cer invoire sa-si ia barbati, ca sa se marite! Ele, saracele, nu se rugau decit sa-sj bage argati la corvezi si pentru apararea schitului. Ceea ce, cind s-a stiut, le-a si fost incuviintat. Dar de atunci legea si oprelistile vechi s-au ruinat. Pe vremea cind ma aflam eu acolo, in manastire se gaseau nu numai cocosi, motani, tauri si argati, dar si alt soi de barbati, care implineau pe linga unele maicute slujba de care, cu afurisenie, le oprise patriarhul Bizantului. - Ei, oricum, glumi unul, strasnic comportament a avut slramoasa d-tale, stareta! Multi i-ati semanat in neam? Nenea Tase se incrunta, de asta data foarte serios. - Taci, ma minzule Sa nu te legi de stramosi, ca e de foc Si, intoreindu-se spre fereastra, schimba vorba: Da' ia vedeti, ma baieti, poate s-a potopit vifornita si om putea sa ne miscam din intepeneala asta. Ca ne pierdem interesele pe aici pentru niste pacatoase de rate, si alea salbatice. |
|||
Pune poezia Behaviorism pe pagina ta Adauga link pe pagina web a site-ului tau. Poezii despre:
|
|||
Copyright 2024 © Poeziile sunt proprietatea poetilor. Toate poemele sunt reproduse in scop educational pentru informarea utilizatorului.Contact (Poeziile.com - Portal de poezie romaneasca ) |
| Mari poeti romani |