| ||||
|
| Poetul zilei | |||||
| |||||
| Poezia de azi | |||||
Haosul insusi de Elena Stefoi Trece latul prin ultimul anotimp. Aceasta fiara a vorbit, ucide-o sau zboara mai iute. Haosul insusi imi cauta bratele. Citeste Poezie completa | |||||
| |||||
Bucati de la un prieten
|
|||
|
Vezi toate poeziile poetului Vasile Voiculescu
|
|||
| 1908, octombrie 8 | |||
|
|
|||
| Am avut un prieten S-a prapadit, sarmanul, de mult L-a rapus boala celor alesi: nebunia. Era un om ca toti ceilalti, nici mai rau, nici mai bun, nici mai prost, nici mai destept. Singura deosebire, ca simtea adinc si visa intotdeauna Ciudat! Vedea limpede, sub adevaratul lor pret, lumea si viata, cu toate astea se lasa sa fie inselat ca un copil si visa, visa mereu. Pentru toti ceilalti trecea drept o fire fericita: rece, nepasator, sceptic pina la cruzime, neclintit in mijlocul patimilor furtunoase ale vietii. Si asa era, asa se purta, cel putin in lume. Numai eu cunosteam cealalta jumatate a sufletului sau, unde domnea o caldura bolnavicioasa de sera, si unde infloreau, ca niste monstruoase flori exotice, visurile lui nebune. Seara sedeam amindoi de vorba - cercetam si cintaream toate intimplarile zilei si ma minunam cu cita putere de patrundere prindea adevarata lor valoare si mai ales rostul tainic al fiecareia. Neintrecut in pretuirea oamenilor, ghicea intotdeauna interesele ce misca pe fiecare (isi injghebase chiar o teorie - oarecum filosofica, a lui - teoria interesului, amestec de utilitarism si evo-lutionism). Cu ce multumire cruda imi arata josnicia si miselia tuturor, josnicie si miselie indreptatite si sfintite de interesul orb al fiecaruia! Zadarnic cercam sa-i tin piept vorbindu-i de bunatate dezinteresata, cinste si curatie nepatate de urma vreunei banuieli, caci ma napadea sub potopul probelor cu care zdrobea tot ce incercam sa-i dovedesc Pe urma incepea sa zimbeasca. Stiam ca de acum are sa vorbeasca pentru el ca are sa iasa din lumea noastra ca sa intre in a lui. Ma revolta atita copilarie, atita simplitate la el nu mai recunosteam nici urma de judecata critica, de logica, in aiurarile lui nebunesti - era un altul. Si cu toate astea eram fermecat de inchipuirea nefireasca ce se tesea in vorbele lui, de imaginile stranii, nebanuite inca de mine, ce se aprindeau in creierul lui Facea niste apropieri asa de neasteptate ca ma infioram stiind ca numai nebunii au astfel de scinteieri El insusi isi da socoteala de dezechilibrul organic, cum zicea el, in care se zbatea. Simtea el insusi pe cei doi dusmani din el; lucidul si visatorul. imi explica, glumind, cum in el natura topise, planuise pe Don Quijote si pe Hamlet, cele doua capete extrem neimpacate ale firii omenesti. A trait putin si cit a trait s-a luptat necontenit cu aceasta indoita a lui fire. A trait putin si n-a facut nimic, n-a ramas nimic de pe urma lui - afara de citeva bucati razlete, scrise fara vreun scop, deci fara ingrijire. Desi era artist cu sufletul, scepticismul si neincrederea l-au impiedicat intotdeauna sa creeze. Iar inchipuirea lui de nebun l-a impiedicat vesnic sa se foloseasca, sa se bucure de viata si sa-si creeze o pozitie. Bucatile lui razlete vor urma mai la vale. Ti-am tulburat linistea mortii, sarman prieten, iarta-ma! Odihneste-te in pace, si in loc de vesnica pomenire, invoc acum pentru tine vesnica uitare. Chiparosul din Lido Chiparosul negru, simbolul doliului si al mortii, copacul vesnic cernit si trist. L-am vazut pentru intiia oara in cimitirul de la Lido ce ciudat se profilau pe cer chiparosii cimitirului din Lido! Era la amiaza si vaporasul, gifiind obosit, ne tira spre insula fericita. Pretutindeni se cernea o poleiala stralucitoare de aur, pretutindeni peste ape, peste turnuri, peste oameni Numai chiparosii din Lido - tainici si intunecosi - taiau neindurati stralucirea zarii. Cum am sarit pe mal am alergat sa-i vad. Erau niste chiparosi posomoriti si batrini Unul insa, tinar, zvelt si mladios, umbrea o groapa uitata Era asa tinar, asa de mladios asa de trist — pleca asa de abatut crengile peste groapa uitata Parea ca se zbuciuma un suflet in trunchiul subtire al chiparosului! L-am privit indelung cu ochii pe jumatate inchisi, cu gindul aiurea si chiparosul lua din ce in ce chipul unei siluete omenesti. Deodata ramasei uimit: chiparosul luase infatisarea unei fete cernite, unei fete orfane plingind pe groapa mamei sale. Nu stiam daca mi se pare, atit de puternica si amagitoare era iluzia! Da, da o fata orfana se pleaca spre groapa mamei sale, se pleaca si iar se ridica, inecata de plins Vintul ii flutura crepul si pletele Soarele ii aureste conturele Fata plinge si se roaga mereu, plecindu-se peste groapa O vad bine acum! E o fata oachesa cu ochii inrositi de veghere si plins, cu chipul palit de durere E atit de deznadajduita, atit de singura! Cum s-a indurai mama ei sa moara s-o paraseasca? Cum s-a indurat?! Cum nu se gaseste nimeni s-o mingiie, s-o smulga din ghearele durerii si, cu toata puterea vietii lui, s-o ridice din nou la viata? Nimeni. Atunci, eu voi fi acela! Furtunos ma reped cu bratele deschise si chiparosul ma izbeste cu trunchiul peste piept si ma trezeste Eram in Lido, in cimitirul din Lido, si priveam aiurit chiparosul zvelt, frumos si fara simtire. Pierise fata, pierise orfana. In fata mea se pleca la vint, peste groapa uitata, chiparosul. Palatul de marmura neagra Palatul meu de marmura neagra se inalta in mijlocul unei pustii adinci si fara de viata L-am faurit singur, singur l-am impodobit si vesnic singur locuiesc in el Ce netarmurita multumire este in tine, singuratate! Un lucru ma doare: palatul meu l-am intemeiat pe nisip si in virtejul vijeliilor, palatul meu se clatina se crapa! Se va narui?! Oh cu cita straduinta inaltai minunea neinchipuita, minunea inchegata in marmura neagra! Am cercetat intreaga lume, intreg pamintul am scormonit si n-am gasit marmura nepatata, curata si stralucita marmura din care sa-mi durez un palat. Atunci am coborit in adincul sufletului meu aici gasii naprasnici munti de marmura neagra toata durerea, toata deznadejdea impietrite in sufletul meu sub chip de marmura neagra! M-am sfisiat atunci! Cu insasi mina mea cioplii uriasele lespezi; din suflet, chinuindu-ma, Ie scosei la lumina Cu cit zbucium le scosei din adincul de suflet! Si, pierdut in mijlocul pustiei, imi inaltai din ele trufasul meu palat de marmura neagra Patru turnuri horbotate la cele patru colturi, patru scari marete la cele patru laturi in mijloc o sala fara margini pe zidurile careia, jucindu-se cu intunericul, lumina face ape Peretele din fund are — ca o rana — incrustat in el un cadru oval de rubin singeros Un cadru gol, ce asteapta necontenit chipul fiintei care-l va intregi, pe el si pe mine. incolo nimic doar peretii lustruiti de marmura neagra Din sala, patru usi patrund in patru coridoare si de aici incepe un labirint de odai largi si intunecoase - pline cu bogatii nesfirsite, ce stralucesc ciudat in umbra Eu stau totdeauna in sala uriasa si goala, sub cadrul singeros si gol Eu stau si astept Afara vijelia urla in pustie, nisipul in talazuri se misca, palatul meu se clatina se crapa Eu astept. Astept sa se umple cadrul ori de nu, sa se naruie palatul! Aur Cunosti povestea regelui mort de foame in mijlocul gramezilor de aur?! O vraja fatala il urmarea pretutindeni si prefacea in aur orisice se atingea de el. in mina lui piatra din drum, noroiul scirbos, floarea plapinda, tot tot se prefacea in aur nepretuit si stralucitor incintat ca un copil, trei zile a petrecut regele schimbind in aur tot ce intilnea in cale; trei zile a petrecut ca un copil, uitind chiar sa manince si prefacind in aur pietrele din imparatia lui - in cele din urma, foamea si osteneala l-au ajuns Slujitorii alearga, corturile se intind, bucatele rare si vinurile scumpe se revarsa inaintea regelui. Dar, cum le atinge, se prefac in aur! Nici o bucata de piine nu poate sa duca la gura totul se preface in aur stralucit Si foamea regelui creste si setea mistuitoare il arde si slujitorii aduc mereu bucatele atita-toare, ce sub atingerea regelui se prefac in aur. Ce chinuri inspaimintatoare a suferit vrajitul rege, pina ce a pierit de foame - ca un misel -pe un morman intreg de aur! Cunosti povestea? Mintea cea iscusita a poporului grec a plasmuit-o, ca un simbol, dar cit e de adevarata! Eu sint regele nesuferit! Sub atingerea inchipuirii mele, totul se preschimba in aur in vis de aur, si totusi foamea sufleteasca ma mistuie. O foame cumplita, o sete arzatoare! Sint satul de aur! Nu mai vreau aur! Dati-mi o coaja de piine adevarata, dati-mi realitatea-josnica, scir-boasa, dar satioasa Nu mai pot alina o clipa foamea, foamea sufleteasca ce ma chinuie. Cine va rupe vraja fatala, vraja neindurata, ce preface in aur scump dar peste putinta de mistuit, ce schimba in bulgari de aur toata hrana dupa care. alearga sufletul meu si fara de care va muri?! Cine poate sa rupa vraja, vraja neindurata, inainte ca sa pier de foame - ca un misel - pe mormintul nesfirsit de aur?! O! pentru o bucata de piine adevarata voi da intreg mormanul de aur, mormanul de vise aurite, deasupra caruia sufletul meu se zbate agonic in chinurile foamei. Ghetarul in noaptea plina de intuneric ghetarul straluceste tainic. Acolo sus, in inaltimea ametitoare a vazduhului, ca un tovaras ma cheama ghetarul stralucitor! Si ma voi duce! Pe carari nebanuite, pe creste ascutite de gheata, pe povimisuri alunecoase de zapada, ma voi sui, luptind, spre tovarasul ce ma cheama. Voi pomi fara calauza, nu sint calauze pentru drumurile inca nestrabatute! Acolo sus, ca un frate ma asteapta ghetarul vesnic Ma asteapta sa-i aduc linistea mea, ca impreuna sa facem o liniste de moarte; tacerea mea, pentru ca impreuna cu a lui sa inchegam o tacerea de mormint!! Cind va veni ispititoarea caldura de soare, vom fi doi s-o infringem Cind se vor dezlantui neputincioasele furtuni, vom fi doi sa le infruntam rizind Vom fi doi, insa mai singuri decit unul! Oamenii privesc ghetarul si clatesc cu mila din cap: „ e rece si amortit". E rece - dar cita sanatate pluteste in aerul lui aspru, feciorelnic, vesnic proaspat! Cum se umfla pieptul si se limpezeste mintea in raceala de pe virful ghetarului! Erece si amortit?!! Stiti voi cita viata e impietrita intr-o singura stinca de gheata? Cita putere e ascunsa intr-un singur bulgar de zapada?! Zimbiti! Un bulgar de zapada se desprinde din virf, se rostogoleste creste naprasnic si ajunge jos la poale - spaimintatoare avalansa, zdrobind in cale, sub uriasa-i putere, sate si cetati O stinca de gheata sa se topeasca si, neinfrinat, suvoiul va spumega urlind, va alerga sa duca departe, in cimpiile arse de seceta - viata. Ghetarul insa va dispretuieste, oameni. El nu va arata puterea si viata lui - sub care ati pieri zdrobiti — ci le pastreaza tainice - impietrite in stincile lui de gheata si voi, ce ironie - il plingeti clatind din cap cu mila! Deznadejdea oceanului Oceanul plingea furtunos si nemingiiat. De pe crestetul uriaselor lui valuri se inalta un abur sarat, inabusitor, prin care abia se cernea o lumina linceda. Spuma-i, alba de obicei, acum era vinata de minie, si in umbra prapastiilor ce se deschideau ametitoare intre talazuri, spuma avea licariri fosforescente, luciri de ochi de fiara lacoma. De zile intregi plingea nemingiiat oceanul - de zile intregi il priveam de pe mal. Tirziu l-am intrebat, cu glas mingiios, despre pricina durerii lui. Atunci a mugit adinc, s-a zvircolit furios si s-a pornit sa urle mai salbatic, mai deznadajduit! Si, in haosul de valuri, in potopul trimbelor de apa, oceanul parea un nebun ce-si sfisie singur, adinc, trupul Si, in mijlocul urletelor, iata ce mi-a povestit: Dinspre intunecatul apus o corabie sprintena plutea spre mine. O corabie usoara dar trainica, cu trei catarge semete cu pinze albe, largi si intinse ca niste aripi. Ce sprintena salta pe valuri, ce copilaroasa se juca cu spumele, ce cutezatoare infrunta talazurile si cu cita incredere, cu cit dor plutea spre tinta, spre departatul Port! Cind a sosit la mine am sarbatorit-o ca pe o regina: deasupra-i am desfasurat cerul meu cel mai albastru, si la picioarele-i am intins azurul cel mai stralucitor. O adiere calda si imbalsamata o desfata pururi. Cit mi se urise vesnic singur! Si-atunci, ca un copil m-am jucat cu corabia sprintena, i-am povestit despre comorile ce se ascund pe fundul meu, despre cetatile cu ziduri de margean si porti de margaritare De ce n-am inghitit-o atunci in sinul meu, s-o pastrez vesnic, ca pe cea mai scumpa comoara? Astazi, corabia sprintena m-a parasit! A zburat cu catargele-i trufase, cu aripile intinse a zburat spre portul fericit. Oh, si cum o doresc, cum o visez! Cum o chem necontenit cu dor cu cit dor! De ce n-am inghitit-o atunci ca pe o prada, ca pe o comoara in sinul meu? Si, inecat in plins, oceanul se zvircolea deznadajduit! |
|||
Pune poezia Bucati de la un prieten pe pagina ta Adauga link pe pagina web a site-ului tau. Poezii despre:
|
|||
Copyright 2024 © Poeziile sunt proprietatea poetilor. Toate poemele sunt reproduse in scop educational pentru informarea utilizatorului.Contact (Poeziile.com - Portal de poezie romaneasca ) |
| Mari poeti romani |