| ||||
|
| Poetul zilei | |||||
| |||||
| Poezia de azi | |||||
Haosul insusi de Elena Stefoi Trece latul prin ultimul anotimp. Aceasta fiara a vorbit, ucide-o sau zboara mai iute. Haosul insusi imi cauta bratele. Citeste Poezie completa | |||||
| |||||
Capul de zimbru
|
|||
|
Vezi toate poeziile poetului Vasile Voiculescu
|
|||
| 20-25 decembrie 1946, Bucuresti. | |||
|
|
|||
| Groaznicul uragan care a bintuit la incepui iernii m-a tinut ca de obicei citeva zile in pat, prada unor cumplite dureri, ce ma dezechilibreaza totdeauna pina la anihilare. Cunosc explicatia stiintifica a mizeriei mele, dar asta nu ma consoleaza cu nimic. Stiu ca de vina sint naprasnicele mase de aer ce se gramadesc inghetate la pol, fierbinti la ecuator si care, navalind potrivnice una asupra alteia, prefac vazduhul intr-o nazdravana uzina de energie. Atunci enormele tensiuni electromagnetice cu care se incarca lumea ne zdrobesc muschii si ne schilodesc nervii. Atunci zac fara sa pot seri, nici citi, nici macar gindi. Telefonul sta cu botnita pusa, clopotele soneriilor sint trimise sa dea de veste in alta parte, la odaile slugilor, nimeni si nimic nu clinteste in preajma-mi. Abia daca uneori cerc sa rasfoiesc ciorne de poeme parasite ori vechi scrisori. intr-o astfel de zi malefica, impins de o vraja raufacatoare, am desfacut sicriasul unei casete cu amintiri de la mama. Din fundul lui s-a rasturnat o colectie uitata de marci postale, daruita de ea cu prilejul convalescentei mele dintr-o boala ce-mi primejduise in copilarie viata. Erau citeva marci cu chipul lui Cuza, purtind atit de simpaticul lui barbison, unele cu domnitorul Carol cu favoriti, altele, cele mai multe, streine, necunoscute mie. Le priveam din ce in ce mai miscat si o hula de emotii rau prevestitoare incepu sa se stimeasca in mine. Simteam ca-mi scap de sub control. Vedeam cum se dezlantuie si creste criza de care ma tem atita si din care nu stiu niciodata cum am sa ies. Otrava amintirilor ma patrundea ca un corosiv si, uitind de mine, cel trupesc, am plins cu amar, stringind marcile la piept si mingiindu-le de obraji-mi infierbintati. Biata mama! O crincena melancolie tabari asupra-mi. Penibile amintiri, amestecate cu tainice mustrari, cainta si deznadejde puneau cu putere stapinire peste mine. Tulburarea se stramutase acum in adincul launtric, unde nu o mai puteam cu nimic ajunge. Lucid, ma inspaimintam eu insumi de proportiile ce putea lua si la ce hotarire ma putea impinge. Cind, impotriva tuturor consemnelor, usa se deschise intr-un zgomot de glasuri iritate, si prietenul meu, inginerul G, intra furios, cu gura spumegind de invective. - Am sa-ti impusc intr-o zi camerdinerul, urla el, repezindu-se catre mine, ca sa-l scap de urmarilor. Eram salvat. Ma agatai de el, cum te prinzi cind te ineci de o plansa mintuitoare. Si el era nnrat si miscat de graba calda, de bucuria cu care il primesc, cind se astepta la impotrivire sau macar la mutre. -A fost desigur o telepatie, exclama el, entuziasmat. Te-ai gindit intens la mine ca sa ti le evaluez. Puterea dorintei tale m-a impins sa viu pe furtuna asta si, aplecindu-se, culese in palma petecutele de hirtii zimtate. Apoi se adinci, tacut, in cercetarea lor. - Nimic de seama, spuse deceptionat, dupa un rastimp. De la cine Ie ai? - Nu mai stiu, mintii. Un dar primit in copilarie! - Pacat! Credeam ca e mostenire, si in acest caz ar fi putut sa-ti lase ceva exceptional: un cap de zimbru, de pilda. Totusi - adause, ca sa ma mingiie - si astea fac citeva zeci de mii de franci. Apoi se lansa in teoria cultului pentru marcile postale, perora despre foloasele morale si materiale, ba chiar intelectuale, ce ne aduce aceasta nobila pasiune, care pe linga ca ne invata istorie, geografie, economie politica si altele multe, ne agoniseste un capital sigur, ce creste in valoare an cu an pina la sume fabuloase. il ascultam distrai, simtind totusi cum tumultul launtric se domoleste sub alintarile unor cuvinte aproape neluate in seama. -Apropo, ma intreba, culegindu-ma de departe, de pe alte tarimuri ale gindului. Stii cit valoreaza un cap de zimbru de douazeci si sapte de parale? - Un cap de zimbru? de douazeci si sapte de parale? Nu stiu, raspunsei. Banuiesc ca pina la un milion de lei. -Ai ramas tot copil in ale filatelici, ma certa el, jignit pentru capul de zimbru a carui valoare o nesocoteam cu atita usuratate. Un milion de lei? Un miliard, domnule, un miliard si mai bine! E drept, se rectifica singur, ca ultimul pe care l-am vazut costase numai cincizeci de mii de marci germane, dar fusese luat cu japca. Ti-am povestit vreodata intimplarea? Nu? Ei bine, atunci ascult-o. E formidabila. M-am lasat bine pe spate, in moliciunea pernelor si a povestirii, pe care ma pregateam s-o suport nu numai cu ochii inchisi, dar si cu acea destindere a existentei, cu abandonul cu care te supui unui simplu masaj babesc, dar totusi cit de magic alinator. Ascultam usor, ca printre genele auzului. Dar, sensibilizat de cutremurul ce ma descumpanise, nu-mi scapa nimic nu numai din insirarea povestirii, asa cum o spunea acum prietenul, ci, pe masura desfasurarii ei, traiam intimplarea in sine, in acuitatea spatiului si timpului de atunci cind se petrecuse, asa cum numai in copilarie luam aievea parte la peripetiile basmului. - Eram, incepu el, in ultimul mare razboi, aciuat pe linga unul din comandamentele romanesti, in imediata apropiere a frontului. Ne aflam intr-o zona foarte primejduita, unde, cu o indolenta, cu o fatalitate in adevar de tragedie antica, asteptam - fara sa se ia cea mai mica masura, fara sa clintim un deget - catrastofa. Stam acolo aproape zece ofiteri, cu un general in frunte, intr-o paralizie in care numai pasarea, hipnotizata de ochii sarpelui, cade. Trupa, imprastiata pe nesfirsi-ta intindere a stepei, adulmeca dezastrul, asa cum fiarele, in mai nemijlocita atingere cu pamin-tul, presimt marile cataclisme. Soldatii urmareau cu stringere de inima tragicul gigiit al gistelor salbatice ce sfisiau noptile. Bateau cu ochii si gindurile sloboda Cale a robilor, ce, ca o imensa falie alba, spinteca beznele cerului, lasindu-se spre Moldova. Bagau de seama cu ingrijorare miararea tot mai nestavilita a salbaticiunilor stepei, care fugea de dincolo navalind peste noi si talmaceau ca un semn de iminenta primejdie exodul acestora Noi insa, ofiterii, vietuiam nu pe tarimul clatinat de huruitul tancurilor si tunurilor ce se ingramadeau impotriva noastra, undeva, dincolo. Noi traiam aplecati pe harti cu paminturi abstracte, cu mlastini hasurate, unde sageti scurte indicau false atacuri si miscari iluzorii. Noi ne rezemam pe hirtii, ne cirmuiam de ordine impersonale ce veneau de departe, din neantul din spatele nostru, ca sa treaca pe linga noi, in necunoscutul miscator din fata noastra. Ne simteam prinsi acolo, in inima pustiului ostil, ca intr-o capcana, intre trecuta noastra ofensiva ce se sleise si cea viitoare care se pregatea, nu stiam in ce chip, dar se pregatea formidabila, sa ne spulbere. Prietenul ofta adinc si scutura, infiorat, capul de citeva ori, apoi urma: - Nu-ti mai descriu tragica mutenie a stepelor, cu nopti care, ca niste bale negre ale vesniciei, se lungesc deznadajduitor, spaimintatoarea apasare a vazduhului boreal, unde vintul ne batea mantaile scolind din ele sunet senin de sticla lovita; unde inghetul navalea in adaposturile noastre asemanatoare unor anexe ale gheenei. Ascultam nauci haurile din jurul nostru, priveam halucinati departarile cu zari adinci in care alergau, rostogolite de vinturi, cirduri de spini mari si rotunzi, ca niste arici care s-ar fi dat nebuneste peste cap. Ai vazut vreodata asta? E fantastic. La porunca vintoaselor intreg cimpul incepe a se misca, se insufleteste si legiuni misterioase de spini albi-cenusii, ca niste gogoloaie de oase inviate, pornesc sa o ia la goana pe fata ametitoare a stepelor, cu un fisiit macabru. E hula baraganelor premergatoare ciclonului. N-ai vazut niciodata asa ceva? insista el Clatinai din cap in semn ca nu vazusem - Ei bine, relua el, toate, toate astea intrau cu spaimele lor intregi in noi! -Asa de frica va era? il intrerupsei aproape indignat. -Nu frica, nu! Doamne fereste! tipa el. Era in noi o bravura unica pe lume, de supra, sau de sub-oameni, cum vrei sa-i zici! Nu ne-am fi clintit de acolo fara porunca de-am fi stiut ca pierim pina la unul, ceea ce de altmintreli era pentru fiecare din noi o certitudine matematica. O, nicidecum frica, iti dau cuvintul meu! Dovada, nu numai ca ramineam infipti pe loc, dar am fi pornit bucurosi la o nebunie, sa trecem la atac Era altceva. O teroare izvorita din cosmosul launtric. O apasare superstitioasa, o ananke, Ia fel cu aceea pe care o ai, cum imi povestea un scafandru, cind stai in fundul marii sub apasarea ineluctabila a zecilor de stinjeni de apa, tavan negru-verde deasupra ta. Eram sa-l intrerup, ca sa-l intreb ce legatura poate fi intre frontul salbatic, pe care, e drept, " evoca tulburator de patetic, si povestea pasnicei marci cu cap de zimbru. Dar puterea inertiei, leganarea pe apele povestirii prin toate meandrele amintirilor prietenului ma oprira. Si mai ales ma opri incercarea de a intrupa in inchipuirea mea virgina toate acele experiente, de care, vag, inii parea rau ca nu le-am trait, romanticele pustietati cu si mai romantice fiinte ce se zvircoleau tntr-o ademenitoare bogatie de chinuri, acolo. Prietenul ceru voie si aprinse o tigara. Fumul ii acoperi deodata fata, ducindu-l brusc in negurile stepelor pe care le rechema si inlesnindu-mi astfel imaginatia de a trai aievea in contemporaneitatea tragicei lui existente de atunci. — in sfirsit, intr-o zi, relua el, se anunta vizita unui inalt oaspete, un general german de la Marele lor Cartier cu suita lui. Nelinistea noastra atinsese culmea. Pentru ce vine? Ce se pregateste? Totusi, o usoara dezmortire de ordin practic prinse sa se slomneasca printre noi. Grija primirii musafirilor, pregatirile pentru masa, dereticatul salii de mincare, curatirea bataturii, neglijata pina atunci, amorul propriu de a nu ne prezenta mototoliti, rasul, ferchezuitul ne-a umplut cu zorul si dirdora lor citeva ceasuri bune de parelnica destindere. Ba chiar de un usor pospai de voie buna. incepusem de mult sa nu mai avem incredere si sa scontam la rece sfirsitul aventurii. Totusi, ne sosea un general, o particica din acel Mare Cartier care pina atunci tinuse in miini toate fulgerele razboiului. Si o calda curiozitate, Doamne fereste, n-as spune speranta, ne umezea usor sufletele. Sigur ca vine sa puie la cale ceva decisiv si aici la noi. Acel creier de otel, alcatuit din tunuri, tancuri si Stukasuri, cugeta acolo, in spatele nostru si la scaparea noastra. S-ar putea -de ce nu? - o minune. Exista o arta, o viclenie a razboiului, care stie in ultima clipa folosi o cotitura, o intorsatura neasteptata, rastumind situatiile, si, ca la sah, printr-o lovitura maiastra, sa schimbe plumbul incertitudinii in aurul biruintei. Nu ne amageam insa! Eram lucizi. Dar ne ingaduiam, ca niste dialecticicni ai disperarii, judecatile pe care existenta la ananghie, incoltita de pieire, si le aduce in propriul ei sprijin. Si, la urma urmei, ce pierdeam mai mult? La ora 10 fix, asa cum se anuntase, o masina cu doi ofiteri stopa in baraganul unde se mistuiau bordeiele si baraca noastra. Cobori intii generalul, un urias blond spalacit, apoi un tinar maior, elegant si mladios ca un erou de film. Dupa prezentari batoase si salutari fade, in care tinarul maior juca rolul de talmaci, traducind pe frantuzeste vorbele cu iz gilcevitor ale inaltului oaspe, am intrat, spre mirarea noastra, toti in baraca. Asadar, nici o intrevedere secreta cu comandantul nostru, nici o cercetare a planurilor, a ordinii de bataie, nici o schimbare de dispozitii, nici macar o informatie asupra situatiei! Nimic! Am priceput atunci ca nu era o misiune de razboi, ci o simpla trecere, un popas al unui ofiter superior german, obosit de drum si flamind. Dealtfel, am si trecut numaidecit la masa. Comandantul nostru - si asta ne-a umplut copilareste de satisfactie - a luat loc in capul mesei, in tinuta simpla de campanie. in dreapta lui a asezat-pe generalul german. in stinga lui, ajutorul de comandant roman. Si, alaturi de el, tinarul maior care trebuia tot timpul sa ne talmaceasca conversatia. Dar nu a avut cu asta nici o osteneala, caci am mincat intr-o tacere funebra. Nu-ti mai insir meniul. Destul sa-ti spun ca ne dadusem peste cap sa gasim, afara de conservele pe care le economiseam cu avaritie, si putina prospatura. Citiva iepuri vinati in tufisurile de maracini ale Baraganului, vreo doua-trei lisite dibuite intr-un stuharis departe si putin peste proaspat dintr-un crac al unui mic riu de linga front. Toate agonisite cu primejdia vietii. Puteam fi pe drept mindri. Ei bine! nici un cuvint de lauda pentru vrednicia si osteneala noastra. Oaspetii au mincat din toate, indiferenti, fara sa bage de seama ce tezaure gastronomice le oferisem. Asta poate fiindca generalul nostru si-a cerut de la inceput scuze ca nu vom avea ca bautura decit apa. Si inca apa de stepa. Vinul si coniacul in adevar ne lipseau de mult. Romul era pe sfirsite si-l pastram numai pentru cafele. Asa ca doua mari carafe cu apa tulbure si salcie se lafaiau ironice pe masa, sub privirile piezise ale oaspetilor. Am mincat toti morocanosi, plecati cu un fel de inversunare asupra bucatelor ca asupra unor dusmani pe care trebuia sa-i exterminam. Sfirsitul ospatului ameninta sa fie lamentabil. Lipseau dulciurile, lipseau fructele, ca si lichiorurile, intirziau cafelele. Ni s-au cerut scobitori. N-am avut nici de acelea! Atunci tinarul maior german se scula si se apropie de seful sau, caruia ii sopti citeva cuvinte. Acesta incuviinta rece. indata fu chemata ordonanta lor, care dupa o scurta porunca iesi si se intoarse de la automobil cu o ladita in brate. Sa ne vie rau! Erau douasprezece sticle de sampanie de cea mai veritabila si fina marca frantuzeasca, pe care inaltul oaspe le oferi generos comandantului nostru. Acesta intii se rosi, incrunta sprincenele, isi strinse buzele-i subtiri, semn de minie. Dar arun-cindu-si privirea si vazindu-ne sleiti de spaima unui refuz, se imblinzi si primi curtenitor darul, cu conditia sa-l consumam impreuna. Bineinteles, am inceput intii cu toata evlavia sa ne apropiem de prima sticla si sa o destupam cu sfiala. Dar cu ea abia am spoit fundurile paharelor. Am trecut deci la a doua, a treia, la a patra De la a opta butelie, eram cu desavirsire familiari, aproape necuviinciosi cu faimoasa „Veuve Clicquot" pe care o faceam sa pocneasca intocmai ca la nunta. Limbile se dezmortisera. Existenta tragica era inabusita. Tinarul oaspe capatase o verva indracita si ne ducea numai in spirite si calambururi, carora le tineam si eu destul de onorabil piept, amintindu-mi de cei citiva ani in care mincasem o avere la Paris. intr-un moment de expansiune, ne-am gasit chiar rubedenii, noi, toti romanii la un loc, cu tinarul maior german, care acum era centrul intregii atentii. Am aflat astfel ca era contele K si ni s-a destainuit ca prin spita femeiasca se tragea dintr-o domnita moldoveanca maritata prin veacul al XVII-lea dupa un print lituan, ai carui urmasi in cursul vremurilor se germanizasera cu desavirsire. Ca dovada, ne-a aratat stema familiei, in herbul careia se deslusea si un cap de zimbru, ce iesea bine in relief cind apasai inelul pe o coca moale de piine. - Cine dintre dumneavoastra este filatelist? intreba el deodata, rotind, stengareste, ochii caprui peste noi. Toti ma aratara pe mine. - Stiti ceva despre marcile cu cap de zimbru? mi se adresa si privirile lui seinteiara de un farmec copilaresc, - Prea putin, raspunsei. Nu am avut niciodata onoarea sa apuc zimbrul de coarne. Tot ce stiu e din catalog si din conversatii - Pacat, zise el. Ati auzit totusi ceva despre cel mai rar si scump exemplar? E doar o onoare pentru tara dumneavoastra - Mi-a trecut pe la ureche, ingaimai eu, ca s-ar gasi in colectia unui miliardar american un cap de zimbru de 27 de parale cum n-ar mai fi altul. Cred ca e o legenda - Nicidecum, nicidecum, protesta tinarul. E realitate. Si s-ar parea ca e un exemplar unic in lume Sau, adause z.mbmd cu tilc, a fost unic pina acum. Are culoare picrsicie, nu galbena-por-tocahe, ca celelalte din aceeasi serie. - Daca e asa, observai eu, nu se poate sa nu se mai gaseasca si altele. Cred dealtfel ca nu s-au rascolit indeajuns arhivele familiilor vechi romanesti si nici nu s-au facut cercetari orin tanle vecine, cu care Moldova coresponda prin scrisori. -Ai dreptate, ma intari el cu voiosie. E ceea ce am intreprins eu. Si iata rezultatul Cu gestun febrile scoase portfeiul, trase din el un pliculet, si din acesta dete la iveala un na chet invaluit in sugatoare. Din sugatoarea despaturita, ca din niste scutece, iesi o bucatica de hirtie alba de matase, pe care, desfac.nd-o, mi-o intinse cu un zimbet triumfator Pnvn cu lacomie: stralucea acolo de o minunata culoare piersicie, o marca superba, un splendid si autent.c cap de zimbru de 27 de parale. Un exemplar cu toate caracteristicile pe care Ie cere cea mai aspra expertiza. ' imi tremurau de emotie degetele si aproape scapai hirtia cu pretiosul odor pe masa in fata comandantului nostru, care isi puse monoclul ca sa-l priveasca. Felicitai pe norocosul stapin al capului de zimbru si-l rugai sa ne spuna povestea descoperirii lui Stnndu-se cu c.teva picaturi de singe moldovenesc in vine si in acelasi timp ca mare in-versunatfilatehst, contele K, cu cap de zimbru in blazon, tinea cu orice chip sa aiba oricit'l-ar costa s, ,n colect.e, un cap de zimbru din exemplarele cele mai rare. Razboiul, care-'l aruncase pe meleagurile noastre, i-a aprins si mai mult ambitia. Noi inghetaseram. Comandantul, calm, primi plicul, ne privi mustrator, ne facu semn sa ne asezam la locurile noastre, ceru invoirea inaltului oaspe, care privea placid in gol, si deschise plicul. Tremuram ca frunzele Pe chipul comandantului, insa, nici o zare de interes, nici o cuta de emotie, nici o lumina sau o umbra de sentiment. - Nimic important, ne linisti el cu aceeasi obisnuita inertie cu care primea si citea toate rapoartele ca pe niste liste de bucate. „Mici miscari de trupe inamice" Atit Si viata se decolora deodata iarasi in noi, ca o stofa batuta de soare si intemperii. Ea isi pierdu din nou nuantele care ii dadeau farmec, relieful desenului care-i facea personalitatea. Raminea singur cenusiul fundamental al tesaturii, teribilul cenusiu el existentei - Esti existentialist? il intrerupsei, intrigat de frecventa si fiorul cu care cuvintul existenta ii revenea pe buze si care ma interesa mai mult decit povestea atit de aminata a capului de zimbru - Ce? racni el furios. - impartasesti teoriile lui Kirkegaard? sau ale lui Heidegger? lamurii eu timid. -Copilarii imi raspunse, linistindu-se. Ce pot sti unii ca acestia despre existenta pura, din fotoliile lor de filosofi? Trebuia sa fii acolo cu noi, pe front, ca sa te lepezi de toate zorzoanele mintii si de tot luxul inteligentei Vrei sa-ti spun? Ei bine, uritul, singuratatea, pustiul, incordarea in vid, asteptarea, chinurile fara rost, necuratenia, spaima, dezastrul, astea sint pura existenta, in toata tragica, rusinoasa ei goliciune! - Stiu: sint experiente voite la care s-au incumetat sfintii si se supun cu mari primejdii yogii, dar astea sint experiente in duh. Ei spun ca acolo, in acel punct tragic al existentei, se intilnesc cu Eternitatea, cu Dumnezeu! Pe noi insa o realitate cruda si nimicitoare ne dezghioca cu silnicie de toate pojghitele sub care se ascundea inspaimintata biata noastra existenta, si ajungind la ea nu aflam decit deznadejde si neant! Ca sa revin la viata, eram citeodata nevoit sa pun degetele pe propriul meu puls si sa le tin asa citeva minute Dar sa lasam filozofia altora si sa ne intoarcem la povestea noastra Stafeta iesi de-a-ndaratele, covirsita de inertia, de incapacitatea, de crima comandantului, care doarme, cind toate primejdiile se atin Si perdeaua de paralizie, grea, inghetata, dintre noi si ceea ce se petrece dincolo, pe care o clipa o ridicase stafeta, cazu iarasi. Ramaseram din nou spinzurati in bezna Usorul fum in care ne invaluia sampania se risipi. Stam goi, mai nuli ca inainte, plini de sentimentul enormei nulitati pe care o reprezentau cei doi oaspeti, care, vai noua, infatisau pe cei ce trebuiau sa ne faureasca mintuirea. Caci desi nu stiam, nu mai incapea pentru noi, in taina noastra, nici o indoiala ca vom fi, ca sintem, fara scapare, incercuiti. Dupa citeva clipe de vacuitate totala, in care ne simtiram ca niste locuri virane pline de darimaturi pe care s-au aruncat toate gunoaiele lumii, ne-am amintit de capul de zimbru, si ne-am intors la el Scutecul de hirtie in care fusese intasat se afla in coltul din stinga al mesei, intre coatele a doi locotenenti care intindeau paharele dupa sampanie. Dar capul de zimbru nu mai era! Capul de zimbrii disparuse. La inceput l-am cautat linistiti pe intreaga fata a mesei, sub masa, pe scaune si pe sub scaune, pe jos, pe talpile incaltamintelor, pe coatele cu care ne rezemaseram de masa, dar marca nicaieri, O panica - pentru mine, marturisesc noua si de-a dreptul imbatatoare - incepuse sa-i cuprinda pe toti. Comandantul nostru, palid ca mortul, cu buzele supte, se ridica in picioare si porunci celor doi soldati care serveau sa incuie usa. Cu o curiozitate nu sadica, ci vie si insufletita, care-mi amintea de adevarata viata, priveam scenele neasteptate ce se desfasurau afara din programul pustietatii noastre. Tot inghetul care cazuse pe noi se ridica deodata in tavan si se cuibari prin colturi. Piepturile incepura sa se incalzeasca si sa respire adinc, inimile sa bata cu emotie, mintile sa functioneze sprintene si patimase Generalul german, cu o schima de dispretuitor dezgust, incrucisase bratele-i groase si pufaia dintr-o havana. Pagubasul, nenorocit de intimplarea carc-l silea sa ia o masura hotaritoare, ne trecu cu ochii gogonati in revista si in urma isi infipse privirile in ochii comandantului, astep-tind tacut. Acesta porunci o noua cercetare in toata incaperea, care se dovedi si de data aceasta zadarnica. Se facu o perchezitie corporala celor doua ordonante, care, blajine, se lasara despuite pina la piele Iarasi nimic. Comandantul incepu sa asude si sa gifiie il apucase frigurile pe care i le aduceau marile incercari Minia stapinita, ciuda, rusinea il inviorase. Era acum rumen, cu ochii seinteietori, nervos ca o cravasa, asa cum imi placea mie si cum il iubeam. - Domnilor, zise el printre dintii inclestati, este indmisibil ca marca sa nu se gaseasca, oriunde ar fi ea. Onoarea noastra a tuturor este in joc. Prefer ca, eventual sa si-o piarda numai unul dintre noi. De aceea, cu toata rusinea ce incerc, va rog, va ordon sa va supuneti unei aspre cercetari corporale, pe care o voi savirsi eu personal asupra fiecaruia dintre dumneavoastra si pe care o incep cu mine insumi. Si numaidecit comandantul nostru se desfacu, isi scoase portfeiul, isi intoarse gulerul, buzunarele pe dos, isi lepada tunica, scutura hainele, trase cizmele Era un spectacol lamentabil de ridicol, degradant pina la dezgust, totusi, iti spun, pentru mine inviorator. Asa, rind pe rind sub ochii nepasatori ai generalului german, dar, trebuie sa marturisesc, cu protestele penibile si spre marea mortificare a pagubasului, comandantul nostru, neindurat, isi cerceta in sir citiva ofiteri care se supusera cu foarte mare gratie acestei supreme exigente pe care o imaginase seful nostru, nu de a gasi marca, ci de a ne salva onoarea. Cind cercetarea ajunse la capitanul Tomut, acesta scoase revolverul de la spate si rosti calm: „Domnule general, daca va atingeti de mine, imi zbor creierii". Era o culme la care se ajunsese Tensiunea ne facea sa vibram pe fiecare, asa cum zbimiie stilpii de telegraf cind firele sint supraincarcate de electricitate - Capitane, iti ordon! gemu generalul. - Nu dau voie nimanui! niciodata! in nici un chip spun pe onoare ca nu sint eu cel care a luat marca si cer cuvintul meu sa fie de ajuns, fu raspunsul ofiterului, care ridica arma si desfacu piedica. - Apucati-l de miini Tincti-l! porunci aproape cu tipat comandantul, repezindu-se el mai fntii cu miinilc intinse spre ofiterul nesupus. Dar acesta facu un salt, scapa in coltul din spatele sau si, aparindu-sc, sta cu arma intinsa, amenintind pe oricine s-ar fi apropiat Atmosfera era incarcata de o violenta si o vitalitate care incepuse sa ne exalteze pe toti. Comandantul, innebunit de furie, isi iesi din fire si trase Ia rindul sau browningul lui din teaca -Asta primesc, striga razvratitul, dar drept in inima. Si porni sa lase binisor arma in jos, in vreme ce generalul o ridica incet cu bratul tremurat pe a lui Afara o rumoare surda crestea si excitarea din baraca intra ca o contagiune printre soldatii care aflasera intimplarea si se iteau pe la ferestre privind inauntru in clipa nebuna cind comandantul ajunsese cu revolverul in dreptul ochilor, dupa citeva zguduituri, usa incuiata sari din clanta, si un soldat se repezi strigind ca un smintit: - S-a gasit! s-a gasit iat-o! si intinse pe palma umeda de emotie capul de zimbru. Explicatia fu simpla. in zarva pricinuita de sosirea stafetei, marca fusese parasita si uitata pe masa. Un soldat a pus peste ea o farfurie, pe fundul careia se gasise lipit, odihnind inocent, vestitul cap de zimbru. Putin lipsise sa nu fie oparit cu apa fiarta in cazanul de lesie unde se spalau vasele. Descordarea fu atit de neasteptata si brutala, ca generalul nostru izbucni in hohote de plins si, cazind pe un scaun, isi puse revolverul in timpla. Capitanul Tomut, singurul ramas stapin pe el, sari si ii smulse mina, asa ca arma a pocnit, dar glontul s-a dus in tavan. Oaspetii, uluiti, dezumflati, au facut amindoi o mutra plouata. Se asteptasera la altceva si acum asistau la un spectacol maret, dincolo de puterile lor de intelegere Un ofiter nesupus, care isi apara onoarea cuvintului, inviolabilitatea persoanei cu riscul vietii chiar cind porunceste comandantul! nemaiinchipuit Generalul german dadu semne de neliniste si voi sa plece. Comandantul isi veni in fire. imbratisa pe Tomut, ceru pe rind scuze tuturor ofiterilor si apoi oaspetilor pentru cele intimplate si ne ruga sa ne asezam din nou, ca sa ne impacam nervii si sa ne despartim onorabil de oaspeti. Ultimele sticle isi spumegara sampania in pahare si totusi impacarea nu venea. Toti priveam rusinati si cu respect pe capitanul Tomut, care ridicase prestigiul de ofiter socotindu-l mai presus decit viata. Era pentru noi pilda incarnata a ceea ce vrea sa zica „onoare, cuvint de cinste". Si totusi: licarea o alta taina dincolo de aceasta stralucita, dar prea simpla explicatie a gestului dramatic care ne zapacise. Capitanul Tomut sta grav, privind departe. Arma lui se odihnea incape masa, unde o lasase cind s-a repezit sa-si scape comandantul, linga paharul de care nu se atinsese. - Iti multumesc, capitane, ne-ai dat o nobila lectie, pe care nu o va uita nimeni de aici, i se adresa generalul nostru, ridicind paharul impreuna cu noi toti si ciocnindu-l cu al eroului. Acesta abia isi atinse buzele si continua sa taca, invaluit in ginduri. In sfirsit, oaspetii se ridicara. Trebuiau sa plece. in curind avea sa se lase seara de stepa, atit de bogata in primejdii. Dupa ce i-am insotit toti la automobil si ne-am despartit, de data asta si mai rece si mai lemnos, ciocnind iar calciiele, ne-am intors si ne-am asezat la masa goala. Comandantul a luat pe capitanul Tomut linga el si iar l-a imbratisat lung. - Domnule general, se apara acesta, nu merit atita cinste - Lasa modestia, baiete Ceea ce am terfelit eu pentru o scirba de hirtiuta, onoarea de ofiter, ai ridicat de jos dumneata, cu pretul vietii. - Nu este asta adevarul, domnule general, si nu vreau sa va insel o clipa mai mult. A fost altul motivul impotrivirii mele de a fi cercetat. - Nu cauta sa te amagesti singur, il dojeni parinteste comandantul. Pastreaza-ti si lasa-ne si pe noi sa ducem neatinsa amintirea acestei fapte a dumitale, poate singura demna din cite savirsim aici. - Nu pot, domnule general. insasi onoarea ma sileste sa ma destainuiesc inainte de a va da adevarata explicatie, am lasat sa plece oaspetii streini. E bine ca ei sa duca o impresie nestearsa despre o mindrie a noastra, care nu mai exista. De ce sa mai mint acum? Adevarul e ca si eu m-as fi lasat perchezitionat, ca toti ceilalti camarazi, pe care nu vreau sa-i mai injosesc, daca nu se impotrivea aceasta teribila piedica Si capitanul Tomut, cu mina de data asta tremuratoare, scoase portfeiul de la piept si desfa-cindu-l - exact cum facuse maiorul contele K - trase dintr-o hirtie sugatoare impaturita o marca, un splendid cap de zimbru de 27 de parale, la fel de piersiciu si intru totul asemanatoare cu cea pe care ne-o aratase maiorul german Atunci am ingalbenit de spaima si eu, care impingeam deseori jocul pina a ma distra cu moartea. - Cum? sari generalul ingrozit cum? aveai si dumneata asupra dumitale o marca identica? - Precum vedeti! o am de la mama, o veche boieroaica moldoveanca. Mi-a dat-o sa-mi poarte noroc pe front Ati vazut ce noroc! inchipuiti-va daca m-as fi lasat cit de sumar cercetai! - De ce n-ai spus ca ai si dumneata o marca atunci cind am propus sa va cercetez? izbucni generalul. - Era prea tirziu. Cine m-ar fi crezut? daca nu s-ar fi gasit marca pierduta? - Atunci de ce n-ai aratat-o de la inceput cind a scos maiorul capul de zimbru? - Ar fi fost un gest copilaresc, spuse molcom Tomut. Pentru mine, al meu nu era o marca de hirtie cu a carei valoare sa ma falesc si sa ma iau la intrecere. Al meu a fost - nu mai e acum -un talisman de un infinil alt pret Daca as fi putut, l-as fi pastrat ascuns in inima. Exhibitia Iui m-a durut ca o deflorare Dealtfel, intilnirea asta uluitoare a doua capete de zimbru in inima pustiului am vrut sa o inlatur ca pe o fatalitate, tainuind de la inceput cu inversunare pe al meu. Nu s-a putut: soarta Ie-a silit sa se infrunte! Din tacerea strivitoare ce ne cuprindea, Tomut se smulse hotarit. - Si acum, iertati-ma, domnule general, pentru deceptia ce v-am pricinuit si dati-mi voie sa ies. Simt nevoia sa iau contact cu pustietatea. E mai nobila decit noi. Si sculindu-se ca sa se indrepte spre usa, capitanul Tomut se abatu cu pasi cumpatati de soba, unde azvirli in jarul aprins capul de zimbru ce-i ramasese in mina, strigind: „Tertium non datur". Nimeni nu s-a mirat. Si prietenul meu sfirsi povestea aprinzind o alta tigara |
|||
Pune poezia Capul de zimbru pe pagina ta Adauga link pe pagina web a site-ului tau. Poezii despre:
|
|||
Copyright 2024 © Poeziile sunt proprietatea poetilor. Toate poemele sunt reproduse in scop educational pentru informarea utilizatorului.Contact (Poeziile.com - Portal de poezie romaneasca ) |
| Mari poeti romani |