Poeziile.com - Home

 Parola? Creare album poezii
Poetii clasici ai literaturii romanePoezii frumoase pe temePoeti membri ai clubului poetilor tineriPoeziile mele


 
Poetul zilei
Eugen Ionescu
(1909 - 1994)

2 Poezii

Poezia de azi

Povestea Dochiei si ursitorile
de Mihai Eminescu
Creşte iarba, mări, iară,
Bătută de vânt de vară
Unde mi-i pădurea rară.

Citeste Poezie completa
 

 

 

Ghicitori
Povesti
Top 40 poeti
Top autori

 

   
Cautare avansata



































Ciorba de bolovan

Vezi toate poeziile poetului
1953-1954 - 15 iunie, Bucuresti.






Nu era casa in catunul
Flaminzii-Vechi unde sa nu auzi, din zori, scincete.
-
Mama mi-e foame.
-
Rabda si tu pina vine tat-tu de la rijnita.
-
Cind vine?
-
Ia, mai acusi
Aduce o traista de malai.
-
Nu-mi place, ca nu-i malai
Stiu eu, e coaja de copac macinata.
In alta parte tot asa:
-
Mamaa da-mi sa maninc.
-
Ia si tu de colo un bulz de unt si umple-ti birdanul.
Uite ce gras e.
Si, spunind asa, femeia dumica niste cocoloase vinete.
-
Nu maninc, ca nu e unt, miorlaia plodul.
E huma din mal.
Am vazut eu cind a adus surata.
Si copilasii se agatau, lihniti, de poalele gospodinelor amarite.
Barbatii mai toti erau plecati
in lume dupa munci, ori dusi la curtea boierului, departe, in comuna noua.
Dupa alunecarea coastelor nemilostiv despadurite si pravalirea batrinei asezari de pe ele,
Flaminzii fusesera stramutati jos in ses si se chemau altfel.
Sus nu ramasera decit cuibarul batrin, un pilc de cocioabe, agatate de ripele argiloase spintecate de crapaturi adinci, gata sa fuga si ele la vale, numite
Iude, de pe numele vinzatorului.
intr-o zi din astea plina de plinsete si vaicareli, se abatu in satucul oropsit un strein.
A intrat dis-de-dimineata neoprit in batatura neimprejmuita a celei dintii case din marginea de rasarit si a inaintat nebagat de seama pina linga prispa unde guitau de foame o ciotca de prunci.
Acolo a stat incremenit pina ce l-a vazut femeia, care l-a intrebat artagoasa:
-
Da' 'mneata ce vrei?
El a dat buna ziua
Muierea i-a raspuns „buna", dar rastit, c-un sfert de gura.
Micutii, speriati, au tacut si s-au lipit strins de maica lor.
Abia atunci o javra rapanoasa s-a sculat si si-a adus aminte ca trebuie sa latre.
Dar dupa doua hamaieli lesinate, s-a lasat pagubas, a dat bucuros din coada si s-a culcat la loc.
Omul a bagat de seama acreala primirii si, tulburat, se mihni.
- larta-ma, spuse el cu parere de rau.
Daca era poarta la curte, bateam in ea si nu intram pina ce nu primeam invoire
Dar am vazut vraistea
-


Au fost si gard si poarta, i-o intoarse cu amaraciune nevasta.
Dar a trebuit sa le ardem, ca am petrecut ierni grele
Da'ce poftesti 'mneata?
Si chipul i se otari.
-
Umblu de mult.
Viu de departe.
Am ispravit merindele.
N-as putea gasi aici putina min-care?
Sint ostenit si flamind.
Si, vorbindu-i astfel, o privea tinta.
Femeia nu pleca ochii.
Rise numai, cu venin.
-
Pai daca esti flamind, 'mneata crezi ca trebuie numaidecit sa maninci? -Atunci ce sa fac?
-
Sa rabzi ca noi toti de-aici.
In saracia nostra cersetorii n-au ce cauta.
Si mai ales n-au ce gasi.
Du-te jos la boier si intinde mina, ca ala are, cu toate ca nu da, ba poate de-aia!
Si-i intoarse spatele, lasindu-l caraghios.
Streinul nu se dete batut.
Din ce in ce mai stimit, colinda ograda de ograda, rugindu-se de ospetie.
Peste tot il intimpinau, dusmanoase, saracia, jalea si amarul.
De pretutindeni il alunga deznadejdea.
Din citeva locuri fu gonit cu vorbe urite, ca un milog pacatos, desi nu avea infatisarea: nu se tinguia, nu intindea mina.
Cerea nu pomana, ci omenie.
Parea un barbat in putere, desi uscativ si subtiratic, de inaltime mijlocie, cu chipul smead, prelung si trist.
Purta barba castanie, parul lung, cu carare la mijloc, dat calugareste pe spate.
Curat imbracat, intr-un soi de zeghe lunga, ca un anteriu, de aba taraneasca, alba; in picioare cu niste iminei rascroiti, prin virful carora ii ieseau degetele.
Ce izbea insa la el, aproape te infricosau, erau ochii, mari, adinci, de culoarea alunei prajite.
Si tristi, tristi, de toata tristetea satului astuia, strinsa acolo
Ia un loc, in ei.
Cu aceeasi indrazneata cuviinta omul a intrat si a iesit, pe rind, dintr-o saracie intr-alta si mai lucie, privind, ascultind cu bagare de seama, iscodind, culegind cu aceeasi neistovita plecaciune, ca si cum ar fi primit milostenie, tot ce i se zvirlea: infruntari, plingeri, rabufneli, sudalme si blesteme.
Astfel incarcat cu ele, a colindat intreg catunul.
Toti erau necajiti, flaminzi, asteptind cu miinile in sin, nici ei nu stiau pe cine si ce.
Unii injurau pe
Dumnezeu, altii ocarau pe diavol, bagau vina soartei, isi blestemau viata.
Asa, din jale in jale, din scrisnet in scrisnet, a ajuns pina la cea din urma cocioaba din marginea de apus a satului.
Aci, batatura si mai pustie, ograda mai paraginita, restristea si mai neimpacata.
Nu l-a dat in stire nici macar coteiul nelipsit din nici o gospodarie, oricit de oropsita.
Nimeni nu i-a iesit inainte.
El a pasit domol pina la prispa scunda, unde descoperi trei copilasi culcati pe un maldar de buruieni.
S-a asezat linga ei.
Unul, mai marisor, l-a simtit si s-a ridicat.
Nu dormeau, zaceau.
Galbeni, sfrijiti, doar piele si os, cu burti umflate, miini si picioare subtiate ca fusele, numai ochii mari, infrigurati mai erau de ei.
-
Ce faceti voi aici, prichindeilor? intreba prietenos streinul, cercind sa le biruie salbaticirea si sa-i mingiie pe par.
Ei se aparau ca de niste loviri.
-Hai, raspundeti.
-
Asteptam pe nenea, rasufla cel mai marisor.
-
Unde s-a dus?
-
Sa culeaga bolbotine
-
Ba nu, sa aduca lut, spuse adevarul mijlociul.
-
Si voi va hraniti cu huma?
Si calatorului ii dete lacrimile, -iha
-
Va place?
-
Tu
Deloc, tustuira toti trei deodata.
Nu-i bun.

-
Atunci de ce-l mincati?
-
De foame.
Daca n-avem altceva
-
Dar maica voastra unde este?
-
La biserica.
-
Unde?
Tocmai jos in comuna?
Ca aici la voi vaz ca n-aveti biserica.
-
Iha, linga curtea boierului, ca a noastra cica a fugit la vale de mult, intari marisorul.
-
Ce cauta?
Ca azi nu e sarbatoare?
Cum se-ndura sa va lase singuri si nemincati?
-
Sta mereu acolo.
Nu mai vine acasa, plinse mezinul.
-
Are vreo treaba?
Ce lucreaza de intirzie atit?
-
Nu lucreaza
A ramas in groapa, spuse mijlociul.
-
A murit, il lamuri, simplu, cel care pricepea mai multe.
-A murit?
Si un oftat umplu pieptul streinului.
Dar tatal vostru
Si astepta cu inima strinsa.
-
N-avem
Tocmai atunci iata ca se-ntoarse fratinul cel mare, un baietel ca de sapte-opt ani.
Slab, costeliv, despuiat de la briu in sus, in jos numai cu niste izmene hartanite, incinse cu o sfoara peste pintece
Ochii lui negri se tintira aspriti in calatorul strein.
-
Geaba mai vii si 'mneata, o lua el inainte.
N-a mai ramas nimic.
Aluat pricictorul tot: toale, boarfe, blide, camasile si fota mamei.
A zis ca ne da afara si ne vinde casa daca nu platim.
-
Datorii?
Si omul cobori parca rusinat pleoapele.
-
Ihi
Cica la stat, din vechi.
Asa ca 'mneata, geaba
-
Nu nu
Eu n-am venit pentru asta, se apara omul scuturindu-se infiorat.
-
Dar pentru ce? intreba copilul banuitor.
-
Sa ma odihnesc putin.
Sint un drumet trudit si flamind.
N-ai tu ceva merinde?
Ti le platesc.
Si-l invalui intr-o privire plina de mingiieri.
Copilul, intristat si mai mult, raspunse:
-
N-am nimic decit huma, si puse linga om un calup de lut vinat, lucios.
-
Ia si 'mneata, il indemna.
Tine de foame.
Ochii streinului iar se inmuiara in lacrimi.
Pina acum toti ceilalti la usa carora batuse nici macar la pamintul asta cu infatisare unsuroasa nu-l poftisera.
Copiii se porneau sa duca la gura.
-
Stati
Nu mincati.
Zvirliti-l jos, le striga el spaimintat.
Aruncati-l.
-
Nu se poate
Ce o sa imbucam? facu grav cel mare.
-
Ce-o sa mincati?
Ia sa cercam noi altceva, se inviora streinul, si un zimbet ii auri chipul mihnit.
Copilul nu intelegea.
-
Altceva?
-
Da, adica sa facem alt soi de bucate
Mititeii cascara gurile la el, parca sa li se umple
Marisorul se intunecase si mai rau.
Calatorul baga de seama asta.
-
Cum te cheama? il intreba mingiios.
-
Iliuta raspunse baietelul tara bunavointa.
-
Iliuta, ti-ar place tie o ciorba?
-
Ciorba? cu ce?
Si se strimba de ris ca de o gluma.

-
Cu ce: cu bolovan.
Ciorba de pietroi.
Ai auzit vreodata? -Tu.
Nu stiu.
-Am sa-ti arat eu.
E mai buna mult decit huma voastra
Ai un pietroi p-aici?
-
Un pietroi?
Si copilul se-ncrunta.
-
Da' nu trebuie prea mare, numai alb si curat.
-
Ia lasa-ma, badita, in pace.
Si glasul lui inciudat se muie a plins.
-
Nu te las, starui blajin drumetul, ca d-aia am venit.
- 'Mneatale iti arde de glume da' noi si vru sa se intoarca la huma de alaturi.
-
Deloc, mititelule.
Uite colo
Si streinul merse citiva pasi si ridica de pe batatura un bolovan cit doi pumni.
-
Asta ne face treaba, spuse el, netezind si mingiind piatra.
Bine ca nu vi l-a luat si pe asta pircalabul.
Acum adu apa sa-l spalam si sa-l punem la fiert.
Copilul nu se misca.
Sta suparat, muscindu-si buzele.
Asa ca tot calatorul trebui sa scoata singur apa din fintina si sa limpezeasca piatra de pamint.
-Acum, adu-mi un tuci ori o caldare mai mare si niste pirostrii, sa asezam mincarea la foc.
Iliuta se-mbontase.
Dar ceilalti trei plozi nu mai puteau de bucurie si incepura sa strige:
-
Ciolba, ciolba!
Nene, vlem ciolba!
-
Hai, voi alergati sa-mi adunati vreascuri pentru foc, ii rindui streinul.
Sa fiti degraba aici cu trei crosnii cit voi de mari.
Iar tu,
Iliuta, sa-mi scoti din pamint, de unde-i sti, tuciul sau mai bine un ceaun cit mai incapator.
-
Cit de male, atita tipau prichindeii, sarind imprejurul streinului.
-
Noi nu avem, ca ni l-a luat.
-
Stiu mi-ai spus. imi parc tare rau.
Dar alearga si fa rost de la vecini.
Roaga-te de ei.
Spu-ne-le ca e vorba de o ciorba minunata, care o sa va sature pe toti.
-
Cum pe toti?
Le dai si altora? il lua peste picior baiatul.
-
De buna seama, se fagadui omul.
La toti citi vor veni sa manince, chiar daca n-ar cere.
Ca o sa iasa multa berechet.
Iliuta se scarpina in ceafa si sovaia.
Asta o auzise el intr-o poveste, de la maica-sa.
Dar cei trei il inclestasera si-l hartuiau plingind si tirindu-I spre vecini.
-
Hai, nene, la tata
Ilina, ca are tuci
Baietelul porni, intoreind capul inapoi, sa vaza ce face omul care i se parea ca ori nu este in toate mintile, ori ca era vreun pacalici
Acesta, linistit, se apucase sa stringa gateje din ograda si sa le cladeasca morman.
Si numaidecit copiii fura inapoi cu vecina din stinga.
- 'Mnealui e, tata
Ilina, facu
Iliuta aratindu-l oarecum batjocoritor.
Cica vrea un tuci mare sa fiarba in el o ciorba de bolovan.
Si rise trist.
-
Nu mi-ai adus vasul?
Pai ce treaba-i asta,
Iliuta? in
Ioc sa-ti dau trei blide cu fiertura, am sa-ti dau numai doua
-
Da'ce vrei 'mneata sa faci cu tuciul? se amesteca cu ifos
Ilina.
-A se uimi streinul, ca si cind abia acum, cind o aude, baga de seama ca la ciorba lui s-a adaos si o femeie.
Sint bucuros ca ai venit dumneata.
Am cu cine ma-ntelege.
Am sa gatesc, zise el, ridicind ochii luminosi la ea, am sa gatesc o ciorba sa se duca pomina.

-
Pai asa, cu apa chioara? il infrunta muierea.
-
Asta-i taina mea
Si-i surise.
Ai sa vezi si sa te incredintezi pe urma.
Acum alearga numai si vino cit mai repede cu ceaunul, ca, uite, se apropie prinzul si mititeilor le e foame.
Si, spunind asta, inalta ochii plini de rugaciuni la cer.
Femeia se codea, crucindu-se.
-
Lasa, ca ai sa te luminezi cind ii gusta-o.
Deocamdata asculta si intoarce-te cit ai clipi, ca am graba.
Soarele e sus si s-a pus in dreptul pintecelor acestor copilasi.
Nu uita pirostriile, striga el dupa femeie, lliuta, du-te de-i ajuta sa le care.
llina porni cu gindul sa n-asculte.
Dar n-o rabda inima si se-ntoarse cu lucrurile cerute.
Streinul se bucura si o batu multumit pe umar, fagaduindu-i si ei tot trei strachini de ciorba.
Si, cu indrazneala, o indemna:
-
Ia pune, rogu-te, mina si umple d-ta tuciul cu apa, pina atit eu focul si asez pirostriile.
Dar vezi, spala-l intii bine
Apoi scoase o cutiuta la care copiii zgiira ochii, hirscui un betisor pe-o latura a ei si dete foc crangilor.
Cu ajutorul
Ilinei, potrivi tuciul sub flacarile ce pilpiiau vesele, ca si copiii, ce topa-iau voiosi in preajma lor.
Pe urma, incet, cu multa bagare de seama si evlavie, ca si cind ar fi savirsit o mare taina, lasa binisor pietroiul in apa din vas.
Si inaltind ochii se ruga din nou la cer.
Femeia si copilasii priveau uimiti
-
Ei, dar numai cu asta treaba nu e ispravita, ci abia inceputa.
Mi-ar trebui o tira de sare
N-ai tu pe undeva, lliuta?
-
Ba parca, si alerga in casa, de unde iesi cu o ulcica plina.
Asta ne-a lasat-o, grai el, intin-zindu-i-o.
-
Bravo!
Ia tu ca un pumn si arunca in apa
Asa
Si acum rugati-va impreuna cu mine
Omul ingenunche acolo in batatura stearpa, impreuna miinile si spuse tare
Tatal nostru.
Mititeii, la fel, dupa el.
Numai femeia deodata se impotrivi.
Dar, repede biruita, se alatura si ea
-
Acum mi-ar mai trebui niste ceapa, grai omul, sculindu-se inseninat.
-
Ceapa?
De unde?
Si parca toti se speriara.
-
Nu multa, ii potoli el.
Cam vreo zece-douasprezece capatini.
Ce zici, lliuta? lliuta n-avea.
-
Dumneata, lele
Ilina, nu gasesti acasa? o ispiti cu un suris ademenitor vrajitorul.
Cit de putina.
Ia vezi, scormoneste in pod.
Sau stai sa-ti spun eu unde ai pus-o:
Cauta sus pe corlata in stinga.
Ti-a ramas uitata de asta-iama.
Femeia incremeni.
Ascunsese in adevar acolo, pentru orice intimplare, un pumn de ceapa veche, dar aproape o uitase.
Ii venea greu s-o strice acum pentru gustul unui strein.
Dar intrata in hora si dintr-un indemn de dincolo de ea, se urni, sovaind.
Se intoarse totusi cu citeva cepe scorojite in poala.
- incepe sa fie bine, se veseli bucatarul.
Ia curata-le tot d-ta, ca te pricepi mai bine.
Taie-le in cite patru si zvirle-le peste bolovan.
Dau gust bun, desi chiar numai zeama neaosa de bolovan nu e de lepadat.
Femeia, prinsa de puterea patrunzatoare a streinului, asculta si savirsi intocmai.
El isi suflecase minecile si acum se caznea cu nu cutitas de buzunar sa ciopleasca dintr-o scindurica un fel de lopetica, o lingura cu care sa mestece fiertura.
Ochii lui
Prislea sclipira si se lipira de briceagul miraculos ca de un magnet.
-
Ei, inceputul a fost intr-adevar bun, glasui drumetul, si sa multumim lui
Dumnezeu.
Dar ar fi si mai bine daca am avea si niste cartofi
Ce zici tu,
Iliuta?
Dar, spunind astea, batea in llina.
Iliuta smuci din umeri a tagada: de unde cartofi?
Nici llina n-avea. ii ispravise de mult si nu mai vazuse in ochi, darmite in gura, de-o luna.
Streinul o privea insa staruitor, parca scormonindu-i toate mintile
Si femeia isi aminti ca vecina din stinga, verisoara
Anica, mai avea. intr-un suflet alerga la ea, sa-i spuie nemaipomenita intimpiare, cu unul care a venit din toata lumea, s-a abatut la alde
Vlad si zice ca poate sa scoata ciorba din pietroaie.
Vecina dete fuga sa vaza si ea minunea.
Privi, puse mina la gura a mirare, clati din cap si trebui sa recunoasca, ce-i drept, ca ceva fierbe in tuci si aburii incep a mirosi bine.
-
Numai putini cartofi imi trebuie, o inhata streinul in mreaja privirilor lui fara impotrivire.
Nu te mai socoti, vecinico.
Ai sa maninci o fiertura cum n-ai gustat nici la maica dumneatale cind erai fata.
Hai, da fuguta, rogu-te, pentru copilasii astia si ai dumitale, cu care te poftesc sa vii numaidecit.
Verisoara
Anica, mai de mila, mai de sila, se indupleca si alerga acasa ca sa aduca un sort de cartofi. ii tinea ingropati.
Ia pastru, pentru cine stie ce nevoie.
Acum, la o asemenea neasteptata intimpiare, se indura sa scormone in comoara, ca sa ajute si ea la implinirea ispravii.
De coada ei se tineau biziind doi copilasi.
Streinul, din ce in ce mai la indemina, indatora, c-un zimbet, chiar pe darnica
Anica sa curete leguma.
Si-i intinse cutitasul.
-
Mina dumitale are sa faca ciorba mai dulce, grai el, laudind-o.
Anica rosi, dar nu se codi.
Spala, jupui de coaja buburuzii si-i azvirli in tuciul care bolborosi, spumegind.
-
Auziti cum se bucura pietroiul si multumeste, spuse el voios.
Copiii se ridicara in virful picioarelor, sa vaza si mai bine bucuria bolovanului.
- in alte parti se chiama barabule, lua vorba omul, ca sa sparga incordarea asteptarii.
Sint tinuturi unde li se spune picioci si ramase pe ginduri.
- 'Mneata se vede ca ai umblat mult, ii baga de seama llina.
Cu ce fel de nevoi?
Streinul nu-i raspunse.
-
Noi ne-am dat la vorba, o-ntoarse el, si am uitat de ciorba.
Nitica slanina daca am avea, ar fi lucru mare.
Nu de altceva: dar piatra, oricit de minunata, se cere oarecum unsa.
Slanina? se crucira ceilalti
Cine oare s-ar gasi sa aiba asemenea avutie in golatatea asta din
Flaminzi?
Si llina se framinta sub privirile rascolitoare ale streinului, care n-o slabeau din indemnuri.
-A, stati, nepoata-mea,
Balasa lui
Tontea
A taiat asta-primavara porcul, care incepuse sa boleasca. il aveau de furat.
Cum sint zgirciti, ca-si maninca de sub unghie si n-a dat nimanui macar o aschie de sorici, cred ca mai au pitite citeva curele de slanina.
Trebuie sa ajute si ea la cazna asta a d-tale, sfirsi femeia, gifiind de-atita vorba.
-
Ajut-o d-ta sa le gaseasca, o rindui, saguind, omul.
Si daca zice ca n-are, adu-i aminte ca le tine agatate in pod, la gura cubelii
Sfatuieste-o sa le mute, ca la noapte i le maninca pisicile.
-
Lasa, ca i le scot eu
Si, voioasa de slujba ce poate face drumetului, femeia porni ca o vijelie peste zece case, pina la
Balasa.
In drum scorni toate nevestele de la cele noua gospodarii prin fata carora alerga involburata.
-
Vino, soro, sa vezi ce n-ai crezut niciodata. -Ce?
Ce?
-
Ciorba de bolovan, spunea ea cu fala, patrunsa acum pina-n maduva sufletului de incredere in omul minunat.
-
Cum, fa?
Ce, esti nebuna?
-
Zau, sa-mi saie ochii daca mint!
Si o pornea iar la goana. -Unde, fa?.
-
La alde
Vlad in batatura, zvirlea ea raspuns peste cap.
-
Veniti si voi.
Si gonea ca un crainic imparatesc cu o mare veste.
Balasa tocmai se vaita ca n-are ce da la copii de mincare.
-
Hoo si voi, ca nu v-o fi mas as-noapte soarecii in burta ii certa ea.
-
Daca nu soarecii, macar limbricii, gifii in obrazul
Balasii,
Ilina, navalind peste ea.
Hai, scoate slanina si vino cu ei acolo.
Mincam toti fiertura de pietroi alb, ca iese un cazan plin.
Auzind de pietroi alb,
Balasa crezu ca e vorba de vreo pasare si ciuli urechile
-
Mai trebuie numai o halca de slanina
-
Slanina? se vaieta pacatoasa
De unde?
-
Din pod.
Tu mai ai de asta-primavara, mi-a spus mie omul, ca ala stie toate.
O tii la cubea
Are sa ti-o fure motanul
-Aveam, incepu asta, da', sa vezi, am mincat-o, si cu ce-am mai impartit, s-a ispravit
-
Nu mai minti, ca ala stie ce spune.
Taie o felie mai maricica, ia copiii de mina si hai.
N-ai vazut si n-ai sa mai vezi minune ca asta!
-
Si cine o face? se muie
Balasa, cu gindul la cine stie ce oratanie care s-ar chema pietroi alb
-
Un ala, un strein.
Un vraci
Zgircita, ispitita, scoasa din titini de fagaduiala ciorbei, se urca si dezlega slaninuta cea mai mica.
Aduna plozii si pomi fuga la intrecere cu matusa-sa.
Pe cale li se alatura si celelalte gospodine cu copii, cu catel, dar fara purcel, caci
Flaminzii-Vechi nu mai avea nici unul.
Iar satenii de jos invegheati, si-i tineau bine, incuiati in cotete.
Cirdul navali tocmai cind bucatarul mesteca mai virtos in ceaun.
-
Uite, slanina, striga biruitoare
Ilina, impingind pe
Balasa, care, sovaitoare acum, balanganea cu oarecare parere de rau darul.
-
Sa traiesti! ii multumi streinul, luindu-i-o repede din mina.
E chiar prea multa pentru o singura fiertura.

Si o taie in doua.
Femeia vru sa-si ia jumatatea inapoi acasa.
Dar omul ii zimbi impaciuitor, inseninindu-si chipul trist si intinse peste mina ei lungita bucata.
-
Tine,
Iliuta, du-o in casa si pune-o bine pentru miine.
Acum ciorba fierbea in clocote.
Slanina taiata marunt de stapina ei, cum rinduise calatorul - ajuns gazda - se topi in unda inspumata, care da sa se reverse bogata peste buzele vasului
Dar bucatarul se atinea si sufla in ea cit putea, ajutat de copii, mestecind-o cu lingura s-o impinga inapoi.
Era intr-adevar un om minunat, aproape maret, cum sta asa imbujorat de caldura aburilor, de placerea de a sluji o mincare buna flaminzilor, infasurind intr-o privire duioasa liota lihnita dim-prejurul sau.
-
Ei, acum e acum! facu el, ridicind ochii intii la cer si apoi coborindu-i roata spre cei de jos.
Sa nu ne inecam tocmai la mal
Ca sa dea si mai mult gust, bolovanul are nevoie de putin patrunjel, o mina de marar, niste leustean, vreo citiva morcovi amestecati cu telina, chiar un ardei, doi.
Cine are pe-acasa?
Ca bolovanul chiar acum isi lasa zeama dintii la uitati-l.
Si cu lopetica faurita de el se caznea sa scoata la vedere, pentru indemn, pietroiul infierbin-tat, care luci deodata alb si nalucitor cit un gogon de ciolan de la genunchiul unui bour.
Gospodinele se gramadira curioase.
O bunatate de aroma zbucnea valuri-valuri deodata.
Copiii nu mai putura rabda si chiraira, incepind sa ceara.
-
Nu te mai canoni cu scindurica ceea, grai o femeie, privindu-l cum scapa mereu bolova-' nul greu din lopetica neincapatoare.
Uite, ti-am adus polonicul nostru.
Si-i intinse un linguroi cit un gavan.
-
Bine facusi, o lauda omul, bucurindu-se ca au inceput si femeile, de la ele, sa se dea pe brazda.
Hai sa potolim deocamdata puisorii astia.
Dati-mi un blid.
Si lor puneti-le in mina cite o lingura, porunci el, numarind puita ce se atinea atimata de toate gesturile lui.
-
Dumneavoastra celelalte, urma el, alergati sa-mi aduceti ce va cerui.
Ba mai adaugati si citiva postirnaci, un bostan, si mai ales o poala de boabe de porumb.
Nimic nu se potriveste mai bine la pietroiul fiert ca popusoiul.
- incet, incet, sa nu va opariti, striga rinduind copilasii care tabarau pe blidul umplut.
Suflati mai intii
Iliuta, lele
Ilino, vedeti de ei, sa nu se inece
Si aplecindu-se pina la gurile lor lacome, se satura parca el mai intii.
-
Ei, cum este ciorba? ii cerca el vesel.
-
Buna, buna, tipa puita, prefirind cu lingurile adincul strachinei, ca sa pescuiasca din fund cartofii.
Muieretul dimprejur murea de pofta.
Una, insarcinata, vru sa ia lingura din mina unui copil al ei, ca macar sa guste.
Mititelul zbucni in urlete.
-
Cei mari la urma.
Este pentru toata lumea, le chivernisea omul, ca o gazda buna.
-
Sita e bortoasa si a poftit, cerura iertare pentru ea celelalte.
-Atunci se schimba socoteala.
Si el intinse femeii caucul plin cu zeama, privind-o multumit.
-
Mai ia unul si pentru cel din pintece, si-i umplu a doua oara blidul.
Acum soseau gospodinele plecate dupa bunatatile pretinse de necunoscutul bucatar: manunchiuri de buruieni mirositoare, cimbru, minatarci si drele, precum si alte soiuri de legume uscate, scotocite din cine stie ce colturi
O ploaie de graunte se varsa in ceaunul tainic, peste pietroiul miraculos.
Toate fura amestecate, invirtite, vinturate acolo, in clocotul neintrerupt al fierturii, sub care focul pilpiia necurmat, hranit cu vreascuri.
Gloata, imbatata de foame, de asteptare, de bucuria copiilor, se inveselise si ea.
Tocmai atunci picara si citiva barbati, ursuzi ca nu-si gasisera muierile acasa, flaminzi si necajiti ca logofatul de la curte nu le dase nici bani, nici malai.
Ba ii mai scosese datori cu munci viitoare.
Se strinsera si ei, oricit de neincrezatori, in preajma ciorbei de basm, unii cu gurile cascate, altii cu narile largite, si de uimire si ca sa le umple aburii gustosi, ce se imprastiau si dau de veste in tot satul despre nemaipomenitul ospat.
Asa ceva nu-si inchipuisera nici ei, cit de umblati pe la tirguri si prin lume: ciorba de bolovan.
Adevarat, nu minciuna.
Sta acolo, sub nasul lor, gogeamite pietroiul, pe care ospatarul il tot salta din fund pina-n fata undei inspumate.
Si ce zeama gustoasa!
Cu nimica toata
Caci nici una din neveste nu tinea sa marturiseasca adaosul pus de fiecare la bolovan, nu atit de teama sa nu le certe barbatii pentru risipa, cit sa nu stirbeasca din maretia minunii.
Dupa ce au fiert si porumbul si celelalte bunatati mai tirzielnic adaugate, gazda a poruncit sa se caute o scindura lunga sau niste fete de usa de la vreun cosar, blide si linguri.
A dat pentru asta fuga tot satul si s-a strins de doua ori pe cit era nevoie, llina a intins scindura in chip de masa in mijlocul bataturii si pe ea a semanat strachinile, pe care streinul le-a umplut ca la pomana.
Apoi a poftit la mincare lumea toata.
Si s-au asezat cu mic cu mare, ca la ei acasa.
Stind tot timpul in picioare si alergator necontenit de colo pina colo unde era nevoie, streinul a slujit pe fiecare cum se cuvine, ajutat de llina, care nu se indura acum sa-l lase cu toata bataia de cap in spinare.
Ea avea sa manince la urma.
Amindoi se simteau satui numai de bucuria ce le umplea inima ca-i vad pe toti strinsi la o hrana buna.
Dupa ce-si ostoira foamea, unul mai guraliv intreba despre taina cum se savirsise minunea.
Din apa goala cu un pietroi in ea cum se poate scoate o ciorba atit de gustoasa?
-
Numai la nunta din
Cana s-a mai petrecut asa ceva, il lamuri firoscosul satului, un batrin cam ingimfat.
Dar acolo a fost
Cristos, care a prefacut apa in vin.
Si asta a facut-o repede, cit ai clipi din ochi.
Vezi, n-a aprins foc, ca aici, isi urma el cuvintul.
E mai usor sa fierbi chiar un pietroi.
In citeva ceasuri de clocote, tot scoti ceva din el, musai trebuie sa lase zeama.
Si, satui, incepeau sa micsoreze meritul si cazna streinului, care-i privea trist.
Nu se gindeau nici macar sa-i multumeasca, asa, c-o vorba.
-
Oricit, se intoarse altul, oftind, bine ar fi sa avem in fiecare zi cite un praznic ca asta!
Si intinse stachina sa i-o mai umple o data.
-
Daca vreti, prinse cu insufletire calatorul firul, asa are sa fie totdeauna, ba chiar si mai bine, va dau eu chezasie.
Ceaunul si pietroiul ramin aici, ale tuturor.
Miine se rinduieste altcineva in locul meu, de pilda, lelea llina, sa stringa legumele care sa dea gust zemei de bolovan.
Dar pe deasupra lor si mai mult decit toate bunatatile aduse de dumneavoastra, are sa faca minuni, cum a facut si azi, dragostea celor ce se string ca sa se ajute singuri si unul pe altul, cu putinul pe carc-l are fiecare
Astfel, aflara si barbatii ca streinul umblase dupa capatat, tot ca un milog.
Numai ca in loc sa manince el ceea ce strinsese, li-l impartise tot lor.
Se chema ca facuse cu soalda.

-
Pai, vra sa zica, n-a fost bolovan gol?
Ciorba era facuta cu bucatele noastre?
Asta nu mai e de nici o mirare
Asa ceva stie si
Baba
Chioara.
Oamenii se sculau nemultumiti, cirtitori, ca si cind ar fi fost inselati.
Ei cereau minune neoasa, nu de asta omeneasca.
-
Bine ca nu ti-ai dat copilul sa-l taie bucati si sa-l fiarba in ciorba ca sa-i dea mai mare gust repezi
Nastase pe nevasta-sa, care il pagubise doar cu un sirag de zbirciogi viermanosi
Zadarnic se caznea streinul sa-i lumineze ca aici pe pamint e si mai mare minunea sa inma-nunchiezi toate dragostele la un loc si sa faci din ele o singura putere biruitoare peste necazuri si saracii.
Oamenii nu socoteau minune decit numai daca bolovanul gol ar fi scos ciorba care-i saturase.
Si muierile incepeau sa le dea dreptate.
Asa era, fiertura tot cu leguma lor o facuse
Calatorul incepu iar sa le vorbeasca despre iubire si mila, sa le spuna pilde despre tariile bunatatii si lepadarii de sine, despre virtutea intrajutorarii si jertfirii.
Dar oamenilor vorbele le intrau pe-o ureche, ca sa le iasa pe cealalta
Femeile intrulocate deoparte il priveau ca dezmeticite dintr-o vraja si nu mai pricepeau.
Doar
Ilina vadana era numai ochi si urechi.
-
Ia uitati-va, spunea una, care parca acum il descoperea intii, ia uitati-va ce uritenie de om: ciupit de varsat, cu nasul cit o patlagica, pe deasupra si chiomb.
Parca-i
Ion al
Saftei
Ptiu!
-
Unde-l gasisi tu ciugulit de varsat? o indrepta alta.
Nu vezi ca are nasul ascutit ca o custura si gitul strimb?
Aduce mai degraba cu
Neculai al
Marandei.
-
Voi ati chiorit de tot! le mustra o nevasta mai isteata.
Cu halaciuga aia de par incilcit in cap si cu mustatile tepoase, e leit barbatul
Kivei cind vine beat din comuna.
-
Ba e chiar
Pacala., le indrepta o surata, nu-l vedeti? cu gura labartata a ris pina la urechi si dintii zimbati, cum ni-l povestea mama.
O fi trecut acum si pe la noi sa ne faca pozna cu ciorba ne-a pacalit, precum vazurati
-
Fugiti de-aici, fa nebunelor! se vira o tinerica.
Voi nu vedeti ce chip alb are, si ce mustacioara rasucita?
E leit feciorul boierului cind urca dupa iepuri.
-
Si te vineaza pe tine o sfichiui vecina.
Dinspre partea mea, urma ea, poate sa fie cum o fi, eu stiu ca am mincat bine, numai c-un manunchi de cimbru
Da' nu e tocmai cum spuneti voi: asa, cu gusa mare cit un cimpoi si cocosat, seamana mai curind cu raposatul
Ghiboldan, vacarul boierului, cind da drumul cirezii pe coclauri
Ilina le auzea fara sa vrea si nu-si gasea astimpar.
Cum de-l vedea fiecare altfel?
Cite infatisari avea?
Pentru ea necunoscutul, de la inceput si pina la sfirsit, fusese si era acelasi barbat blajin si trist, plin de bunatate, cu chip cuvios alungit cu barba castanie, cu parul ales cu carare la mijloc
Si ochii adinci si mingiiosi ca doua lumini inserate
Si ea nu se dumirea il cunostea de undeva si nu stia de unde sa-I ia.
Si se zbuciuma sa-si aduca aminte. il vazuse de citeva ori.
Dar unde? in vis! in copilarie!
La o durere mare?
Tocmai o femeie il asemuia cu tiganul buzat care se abatea din cind in cind sa le spoiasca tingirile, cind
Ilina, intepata ca de streche, se smulse dintre ele si, palita de-un gind cutremurator, o rupse la fuga, croindu-si drum de-a dreptul peste ripi, sa ajunga cit mai repede in comuna.

l-a trebuit, chiar asa, mai bine de un ceas si s-a napustit spre biserica.
Nu mai calcase acolo de cind isi ingropase barbatul si copiii.
Era dupa-amiaza tirziu, zi de lucru, si sfintul locas incuiat, li dete ocol, se invirti primprejur
Nimeni
Sa caute pe paracliser?
Sta in celalalt capat al comunei.
Si apoi, ce sa-i spuie?
Cum sa-i ceara cheia?
Popa, daca se ducea la el, ar fi luat-o la goana ca pe o nebuna.
Se intoarse si zgiltii din nou cu nadejde minerul ivarului invoit in chip de floare de fier.
Nici ea nu stia ce face.
Dinauntru se zvonira pasi.
Broasca scrisni.
In usa crapata cit sa iasa un ins, se ivi, cu o cheie uriasa in miini, un batrinel scundac, dar verde si vioi, cu barba alba, scurta, capul mare pe-leag acoperit aproape intreg de tichia unei chelii de sub care zbucneau doua smocuri de par sur si cret in cele doua timple.
Era imbracat cu giubea albastra in cute, lunga pina in pamint, de sub poalele careia ieseau picioarele goale.
Ilina se dete la o parte sa-l lase sa treaca.
-
Domnul este tot sus la voi? o intreba el pripit, parca minios.
Femeia, uluita, nu pricepu, se fistici, si pina sa dea vreun raspuns, batrinelul, bodoganind: „Iar trebuie acum sa alerg dupa el, sa-l string de pe drumuri", se si pornise cu pasi repezi la deal, lasind-o in prag.
Ea intra, ratutita, zanatica, inainta impleticindu-se prin amurgul tainic boltit peste incapere, ajunse linga altar si cazu in genunchi.
O vreme nu cuteza sa ridice ochii.
Nu se gindi macar sa se roage, nu mai avea obicei, uitase.
Pe urma isi aminti pentru ce venise: cauta lacoma in sirul de chipuri intunecate ce-i sta dinainte pe timpla icoana imparateasca a
Mintuitorului.
Privirile ii alergau nehotarite, pina se oprira intepenite pe lemnul cu chipul cunoscut.
Era el, streinul poposit de dimineata la ei, in
Flaminzii-Vechi.
La inceput sters, tremurat, jucind in cadru ca si cind atunci sosise si se potrivea la loc, pina ce ajunse sa se limpezeasca si sa lumineze, desi nici o candela nu-i ardea inainte.
Era el ii suridea blind din zugraveala mohorita.
O uimire fericita se varsa deodata peste intreaga fiinta a bietei pacatoase.
Nu se inselase: aidoma, acelasi barbat, cu ochii mari caprui, plini de toata tristetea satului ei, acelasi obraz firav, supt, implinit de barbuta castanie, aceeasi frunte puternica, lata ca o temelie a capului imparatesc, impodobit de frumosul par bogat, cu carare la mijloc.
Nu-si lepadase nici anteriul cu care urcase la ei, haina de aba alba, peste care isi zvirlise acum un fel de giulgiu rosu si albastru.
Numai atit, ca in stinga pieptului, in locul titei, se deschidea o camara adinca, aprinsa de-o lumina nemaivazuta si de o mireasma nemaisimtita: inima lui atotcuprinzatoare.
Si in toata biserica se facu amiaza mare.
El ii intindea cu dreapta binecuvintarea: „Luati si mincati", ca acolo sus
Ilina il sorbea cu privirile si cu sufletul il minca fara sa se sature.
Era
El
Se invrednicise sa-l slujeasca, ea cea dintii, si sa-l cunoasca
La gin-dul asta o trufie ii umfla fiinta strimtata de nevoi
Ajutase
Domnului
Dar numaidecit chipul
Mintuitorului pali, se sterse si peste el, in locul lui, se infiripa altcineva.
Femeia casca gura, zgii ochii:
Cristos se schimbase in
Ion al
Saftei, de la ei din catun, care-i zimbi din obrazul lui ciuruit de varsat.
Asta tinu cit ai clipi.
Si
Ion cobori lin in inima de lumina a lui
Isus, care-l opri in camera ei de rai.
Cadra nu ramase goala.
Alt ins se rindui fulgeratic in loc: din icoana stralucita ii suridea
Neculai al
Marandei.
II cunoscu dupa nasul adus in custura si gitul strimb, pentru ca si el sa alunece linga
Ion
In locul lui se ivi barbatul
Kivei, cu parul halaciuga neagra si mustatile tepi de mistret, dar si acest al treilea ii facu semn si se prelinse alaturi de ceilalti in sinul dulce al izbavitorului.
Urmara, rind pe rind, peste chipul
Domnului, inlocuit o clipa de fiecare, tiganul buzat care le lipea caldarile, numaidecit feciorul frumos al boierului, boierul insusi, popa cu fuiorul alb al barbii,
Ghiboldan, vacarul, cu cimpoiul gusii revarsat afara din camasa, ca sa le ia fara veste locul verisoara
Balasa, matusa
Dobra, lliuta, ea insasi,
Ilina, mai vie decit in ciobul oglinzii in care se uita citeodata acasa, satul tot cu mic cu mare se perinda in chipul
Domnului ca sa se aseze toti, neamestecati, dar infratiti in uriasa incapere a inimii lui.
Vra sa zica, isi spunea
Ilina, slujind pe
Cristos, ea slujise pe toti acestia, care, descoperea ea cu mirare mare, se aflau in el, il alcatuiau
Se slujise inca si pe ea
Dar multitudinea
Mintuitorului nu se oprea aici.
Venira sa-l umple mortii.
Se perindara barbatul ei, zanatec de saracie, copiii, galbejiti de boala, tat-su, istovit de lipsuri, maica-sa, jupuita de pelagra, surori, matusi, mosi, cunoscuti si necunoscuti, necajiti si obijduiti, bogati ori saraci, n-a lipsit unul.
Nici macar
Pacala, alcatuit aievea din .ochiul chiomb si dintii zimbati, largindu-si soltic gura
Ia urechi peste chipul dumnezeiesc prins dedesubt.
Fiecare la rind i-a facut un semn de fericire, desprins din fata
Mintuitorului, ramasa fundal, si, stramutat numaidecit in inima fara de fund care cuprindea in lacasul ei tot norodul asta, si-I aduna ocrotitoare sa-l mingiie, sa-l sature si sa-l odihneasca.
In intelegerea ingusta a
Ilinei se destupa o vrana.
Stia acum, fara sa priceapa, cum ca in
Cristos este lumea toata, cea de pe pamint si de sub pamint, topita de la inceputul la sfirsitul veacului, tara sa-l schimbe, fara sa-l adauge, fara sa-i poata coplesi nemasurata, straluminata lui inaltime si adincime.
Toropita, naucita de greutatea prea repedei, uriasei descoperiri
Ilina isi pierduse cunostinta zacea somn greu
Cit?
Cind se trezi, batrinul artagos, cu cheia cit un baltag, se intorsese si certa pe tinarul fugar.
-
Doamne, ma facusi sa urc dupa tine pe unde si-a intarcat vrajmasul puita.
Isus tacea, zimbindu-i si lui prietenos.
-
Cum te-ai coborit de nu ne-am intilnit? ca nu e decit o singura carare, se potoli mosul.
Eu nu stiu ce sa ma mai fac, ofta el amarit, cu bunatatea asta tara margini a ta?
-
Sa mi-o rabzi,
Petre
Si-i trimise alt suris
-Apoi si rabdarea are margini
Trebuie odata sa intelegi ca te ostenesti degeaba si strici in acest chip si rinduielile.
N-a sosit sorocul.
-
Bunatatea n-are soroc, il indrepta stapinul.
-
Dar mintuirea are, i-o intoarse chelarul.
Ioane, vino de-mi ajuta sa-l incredintam ca inca nu este vremea.
Dintr-un ochi de timpla se cobori numaidecit un tinerel frumos ca un inger, pe umar cu o pasare in chip de vultur.
-
Spune-i si tu, ii dete cuvint mosneagul, ce ai vazut atunci in ceruri
-Asa e,
Doamne, trebuie sa ne supunem
Celui
Preainalt.
Nu ti-a sosit cel de-al doilea timp.
Militiile ceresti nu s-au adunat.
Sta scris in
Apocalipsa ca tu trebuie sa te dai la o parte.
Locul tau il lasi
Anticristului, rinduit sa preia o vreme domnia lumii acestia, impreuna cu fiara.
Pe el il asteapta oamenii. in dorul lui fac toate rautatile
Ca sa-l grabeasca

-
Stiu rasufla adinc
Domnul.
Stiu, dar nu ma rabda inima.
Prea sint rataciti si prea mult sufera unii pe nedrept
Asta ma scoate din titini, ca astazi si suspina
Am sa ma supun
Si privirile-i cazura pe pacatoasa de sub picioarele lui
-
Si cu femeia asta ce facem?
Ca a vazut si a auzit toate se ingrijora el.
-
N-ar fi bine s-o amutim? isi dete cu parerea loan.
-
Nu e nevoie.
Lasati-o sa plece, sfatui morocanos batrinul.
N-au s-o creaza orice ar spune.
Si cu cit le-o grai mai adevarate, cu atit mai nebuna au s-o socoata.
Ca
Raul sa-si aiba biruinta lui.
Scoala-te, femeie, si pomeste-o acasa, ii porunci el.
Acolo vezi-ti de treburi si nu te mai amesteca unde nu-ti fierbe oala
Si, alungind-o astfel, batrinelul se cocota cu sprinteneala intr-un cadru al catapetesmei
Muierea se ridica infricosata si da sa iasa de-a-ndaratele, cu ochii nedezlipiti de pe nemaipomenitele aratari.
-
Stai,
Ilino, o opri blind cel care fusese calator in satul ei.
Vino mai aproape.
Ea se firi pe genunchi pina sub poalele lui.
Din icoana
Mintuitorului, ce se stingea incet, o mina se intinse mingiioasa si-i inchina crestetul.
-Acum du-te
Si sa n-ai nici o teama.
Poarta-mi crucea pina la sfirsit
Numai asa afli min-tuirea.
Si in femeie se zidi o pace pe care nimic nu mai avea s-o zdruncine.
Launtrul bisericii se intunecase iar
Ilina bijbii, gasi usa si iesi
Cind a ajuns inapoi in sat, oamenii, dupa citeva incercari zadarnice cu pietroiul gol, il zvirli-sera ca nefolositor si injurau de foame.
Femeia a cercat sa-i adune din nou, deslusindu-le tilcul intimplarii de dincolo de fire.
Nimeni n-a ascultat-o, dar s-o creada!
Au ris de ea ca de o nebuna.
Si nebuna a ramas sa-si duca inainte viata, alaturi de oamenii girboviti sub crucile chinurilor rascumparatoare
Numai ca llina iesea din cind in cind la drumul mare si se uita cercetator la trecatori
Astepta si i se parea ca are sa cunoasca pe
Anticrist si sa-l dea pe fata lumii.
Lumea clatea din cap sau ridea.
Si nu-i mai spunea pe nume, ci asa cum o razbotezase satul: nebuna lui
Cristos.
Cind se trezi.
-
Scoal', domnule, ca e amiaza
Cineva o zgiltiia de umar
Pe
Ilina?
Nu
Pe mine.
Amicul
Sava sta alaturi pe pat, si ma privea.
-
De-un ceas astept si ma uit la tine
Biigui, dai din miini, din picioare, te zbati
Esti lac de sudoare.
Mi-a fost mila si te-am desteptat.
Eu ma dezmeticeam anevoie.
-
Ce visai?
Nu i-am spus
Am bolmojit ceva si am tacut.
Adormisem in gind cu subiectul povestirii ce purcesem sa scriu si care mi se desfasurase in vis pina in locul unde mi-a taiat-o el, fara vreme.
Treaz, n-am mai putut nici pina astazi inchega sfarsitul
Cu nici un chip.

Am intors-o pe
Ilina in sat, unde dupa plecarea streinului se pornise vrajba mare.
Oamenii se bateau pentru pietroi si pentru ceaun, cine sa le ia acasa, in stapinire, numai pentru el
Abia cu grele staruinte i-a impacat femeia si a putut duce mai departe lucrarea calatorului.
Sfirsit lesinat, romantic, nu mi-a placut
Am infiripat altul:
Batrinul cu cheia se intoarce in biserica, aducind inapoi pe dumnezeiescul fugar, pe care-l lamureste chemind la sfat si pe loan al
Apocalipsei ca nu mai este timpul lui.
El trebuie sa dea locul si puterea lui
Anticrist, rinduit sa preia domnia lumii acesteia.
-
Si cu femeia de aci ce facem? intreba loan.
-
Lasati-o sa plece, sfatui batrinul chelar.
N-au s-o creaza, orice ar spune.
Si cu cit le-o grai mai adevarate cu atit mai nebuna au s-o socoata.
Ca
Raul sa-si aiba biruinta lui.
Si adevarat, in
Flamanzii-Vechi,
Ilina gaseste un zdrahont inalt, voinic, imbracat in manta soldateasca, incaltat cu cizme ferecate, cu chip smolit si sanatos, incarcat de o mustata groasa, sub sapca pastrata necontenit in cap. ,
Cit ai clipi, el izbuteste sa inmanuncheze toate urile clocite in oameni si sa-i asmuta asupra boierului si bogatanilor din comuna, jos
Aresteaza, ucid, ard, prigonesc si se asaza, deplin sta-pinitori, el in conac, tovarasii in gospodariile golite.
Ilina, legata, este tirita si inchisa intr-un cosar, unde asteapta sa fie impuscata.
Dar fuge si izbuteste sa scape din pirjolul bisericii icoana
Mintuitorului.
Sfirsit si mai lamentabil, ce desavirsire impotriva duhului povestirii
L-am aruncat in foc
Am injghebat un al treilea.
Ilina, de spaima sau din tainica iconomie a
Orinduitorului tuturor, amuteste.
Cind vine acasa, nu poate destainui satului nimic din descoperirile ei
Si ea isi reia mai departe viata, alaturi de oamenii ramasi sa-si duca inainte crucile chinurilor rascumparatoare
Scirbit, l-am rupt si pe acesta bucatele
Am inchipuit un al patrulea
Cu
Ilina gasita moarta in biserica incuiata
N-am mai stiut insa ce sa fac cu satul?
Si pe urma altele si altele, sarbede sau boacane
Pe toate cite le-am incercat le-am aruncat
Nici unul nu s-a potrivit.
Toate erau cirpeala, petece.
Si nici un alt vis nu mi-a adus adevarata dezlegare.
Si cu toate ca am iertat pe amicul pagubitor, nu ma pot mingiia ca am pierdut singura incheiere, cea descoperita, nu cea inchipuita
Acum m-am resemnat, n-o mai caut.
Poate nici nu este pe lumea asta.



Comentarii

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)


Anonim
Ma da Rezumatu nu poti sa-l pitesti pe undeva? aduca aci jos

Anonim2
#include #include #include


Pune poezia Ciorba de bolovan pe pagina ta
Adauga link pe pagina web a site-ului tau.





Poezii despre:
PrimavaraToamnaIarnaIubireBucurieViata
FloriBoalaSinguratateFricaScoalavezi mai multe
Politica de confidentialitate





Copyright 2020 © Poeziile sunt proprietatea poetilor. Toate poemele sunt reproduse in scop educational pentru informarea utilizatorului.Contact (Poeziile.com - Portal de poezie romaneasca )
Mari poeti romani