Poeziile.com - Home

 Parola? Creare album poezii
Poetii clasici ai literaturii romanePoezii frumoase pe temePoeti membri ai clubului poetilor tineriPoeziile mele


 
Poetul zilei
Mircea Cartarescu
(1956 - ?)

38 Poezii
1 Balade

Poezia de azi

Portret cu cirese la urechi
de Ana Blandiana


Citeste Poezie completa
 

 

 

Ghicitori
Povesti
Top 40 poeti
Top autori

 

Cautare avansata



































Lostrita

Vezi toate poeziile poetului
10 si 11 martie 1947, Bucuresti.



Nicaieri diavolul cu toata puita si nagodele lui nu se ascunde mai bine cain ape. Dracul din balta, se stic, este nelipsit dintre oameni si cel mai amagitor. Ia felurite chipuri: de la luminita care pilpiie in beznele noptii si trage pe calatorul ratacit la adinc, pina la fata suie care se scalda in vuitori si nu-i dgcit o stima vicleana, cursa pusa flacailor nestiutori, sa-i inece.
Pe Bistrita, Necuratul rinduise de multa vreme o nagoda cu infatisare de lostrita. De sus de la izvoare si pina dincolo de Piatra, pestele naibei se arata cind la bulboane, cind la suvoaie/cu cap bucalat de somn, trup sui de salau si pielea pestritata auriu, cu bobite rosii-ruginii, ca a pastravului.'
Dupa prubuluiala vinatorilor de peste, ar fi ca la doi coti de lunga si ar cintari dincolo de douasprezece ocale. Alteori insa, cind vrea sa insele cu tot dinadinsul pe cel pe care si-a pus ochii, creste de trei ori pe-atit si isi schimba aratarea. Iese si se intinde, moale. Ia rinis. De departe, ai zice ca e o domnita lungita la soare pe plaja de nisip argintiu. jifLastrila vrajita a ademenit multa lume. Pescari iscusiti i-au intins mrejele, dar au cazut ei in mrejele fermecatoarei, ca sa se duca pentru totdeauna la fund. Atras in capcana copii nestiutori, copilandri furati de stralucirea ei, flacai turburati si dusi in ispite de frumusetea-i fara impotrivire. N-a fost an sa nu-si ia, acolo, in genuna, dajdia ei, unul sau doi insi scosi din minti.
De la o vreme, oamenii au inceput sa-si dea seama de primejdie si sa se pazeasca. Cind zareau lostrita fulgerind ca o sabie care taie apele in sus si-n jos, intorceau capul si fugeau. Cei de pe pluta, cind o vedeau luind suvoaiele in lung si calatorind alaturi de ei, nu stiau cum sa cirmeasca si sa se abata din calea nazdravanei. Era pradalnica! Hulpava de peste, pe care-l inghitea cu nemiluita. Dar mai ales nesatula de carne de om, carei ajunsese sa-i duca dorul. Si, flaminda, se facea din ce in ce mai indrazneata, mai frumoasa, mai ademenitoare. Dar si lumea din ce in ce mai invegheata. Caci acum lostrita era vestita. O cunosteau toti si se fereau.
Dintre mulurile de copilandri care crescusera flacai, alergind nebuni cu unditele pe urmele lostritei, unii pierisera inecati, cei mai multi, tematori, se lasasera. Numai Aliman, singur, ii ramasese credincios. Mereu ii intindea cirlige cu tot soiul de nade gustoase, mai ales pastravi vii, si nu pierduse nadejdea ca odata si-odata o sa-i caza in miini.



El nu credea in basmele bune pentru copii. Ridea cind i se povestea de stime schimbate in lostrite, ori de naiba prefacut in peste. Si flacaul prigonea neobosit fiara apelor, care parca fugea de el.

Daca are ea vrajile ei, apoi Ie am si eu pe ale mele, glumea pornind iar la vinat. Zvirlrnd de atitia ani undite si asezind cirlige, i se aratase si lui de citeva ori vestita lostrita, nalucind prin bulboane, mladie si intru totul minunata, ca un peste din poveste. Dar totusi peste adevarat. Acum, cind a ajuns flacau voinic si a deprins toate viclesugurile salbaticiunilor, a izbutit s-o prinza odata in undita. Numai o clipa! Cind, cu inima saltind nebuneste, se arcui s-o traga afara, lostrita scapa si se duse cu nada cu tot. Prin cite trecuse deprinsese si ea uneltele oamenilor si invatase sa scape din ele. Asa se mingiia Aliman, istorisind patania. Asta era pe la inceputul primaverii. Pe la mijlocul verii a ochit-o din nou si a incoltit-o intr-un cot cu apa scazuta numai pina la glezne. Plecindu-se repede deasupra ei, a inhatat-o in brate. Dar salbaticiunea a zvicnit o data cu putere, l-a plesnii cu coada peste obraz si i-a scapat din miini ca o sageata licaritoare, cum ii scapa duminica cite o zvirluga de fata la hora. Doar ca n-a auzit-o si pe ea hohotind. Flacaul a ramas multa vreme acolo buimac, cu gura cascata. Si de atunci nu i-a mai iesit din carnea bratelor o dezmierdare, ca un gust de departe al lostritei. Ii simtea mereu povara si forma in miinilc nedibace si in sufletul tulburat.
Aliman era frumos si voinic. Nu stia de frica nimanui. Cu atit mai putin de a celor nevazute si nestiute. Bistrita pentru el nu mai avea taine si tinea Ia adinc ca o vidra. S-ajurat sa prinza Iostrita vie si nu si-a mai ingaduit zi-noapte hodina. De dincolo mult de Toance, mai pina-n Siret si-napoi, el vamuia apele, prefira virtejurile, cerceta sorburile, ca un nebun. Alerga, minca, dormea, traia numai pe prunduri si in apa.
Toti vedeau si ii bateau capul ca-l vrajise Iostrita blestemata si curind are sa-i faca de petrecanie. El nu mai ridea ca altadata. Punea capul in piept indirjit si pleca fara sa mai asculte.
De multe ori a fost gata sa se inece. Dar niciodata din pricina lostritei. Ci din alte imprejurari. Asa, odata, cind a sarit sa scape niste plutasi din fierbatorile riului. Altadata, pentru o undita furata de ape. De citeva ori a iesit abia rasufiind, strins de git de bratele unor copii cazuti la adinc. De curind, vrind sa scoata un cal apucat in volbura talazurilor, abia a iesit din suvoaie pe o plavie unde a stat lesinat vreme indelungata. Nici nu stia cum si cine il trage cu viata din genunile fara fund.
Dimpotriva, cind i se arata Iostrita ii mergea bine si avea spor. Atunci prindea cu usurinta peste mult si apele i se supuneau ascultatoare, purtindu-l lesnicioase incotro dorea.
Dar Iostrita se ivea din ce in ce mai rar. Pe urma, spre sfirsitul verii, a pierit Flacaul, de ati-ta zbucium si alergatura, se topea. S-ar fi zis de ciuda, daca nu de dor. Batea singur prundurile pustii bintuite de toamna ce se lasa timpurie. Apele veneau naboi tot mai negre si mai umflate, potmolind reniile senine unde ieseau vietatile la lumina. Acum toate se ascunsescra si amorteau la adinc.

Pe urma, o iarna grea afara din cale tabari peste valea ferecata in gheturi si zapezi. Trebuia sa pui urechea pe teasta groasa de cremene verde a ghetei, care, ca o lespede de mormint, sugruma Bistrita, ca sa auzi abia ici-colo un gilgiit surd si departat, semn ca riul traieste.
Aliman a tinjit, aproape a bolit tot timpul. Parca intrase si el in somnul iernii. Numai la gin-dul lostritei mai invia. Atunci lua toporul si spargea de-a lungul bulboanelor copci si rasuflatori. ca sa trimita putin vazduh pestilor, care altfel mor acolo dedesubt, inabusiti.
Uneori flacaii si fetele izbuteau sa-l ia cu sila pe la sezatori si furcarii. Sedea insa posomorit. Nu se dezmortea decit cind incepeau povestile cu Iostrita fermecata. Asculta lacom ispravile ei si zimbea. Descosea indelung pe toti cei carora se aratase. Iscodea despre vrajile si vrajitorii cu puteri asupra apelor si pestilor. Si apoi raminea cu mintile aiurea.
Pina, in sfirsit, a dat Dumnezeu de-a venit si primavara. Bistrita si-a sfarimat catusele si apele au naboit furioase spre vechea lor slobozenie. Valea s-a umplut cu urlet, cu vuiete si bubuituri ca de cumplita batalie. In fiecare zi treceau, virtejuri duse de nahlapi, busteni razleti, sfarimaturi de plute, vite vii ori inecate. Oamenii se atineau cirduri sa scape din valuri si sa traga la mal cite puteau ajunge cu cangile.
incetul cu incetul, s-au potolit miniile si apele s-au asezat in matca. Pastravii ageri au inceput sa se iteasca, urmariti de lostrite, flaminde, fulgerind dupa ei.
Numai lostrita cea mare nu se arata. O izbise vreun sloi sau vreun bustean repezit pe neasteptate de valuri? O tirise naprasnica viitura pe alte meleaguri? Se stramutase in genuni mai avute in peste? Aliman a cautat-o ingrijorat multa vreme. Pe la Paste iat-o ca s-a ivit. Mai mindra, mai vicleana, unduind trupul cu ispite femeiesti in el. Inima lui Aliman a inceput iar sa bata agera. Roseata i-a venit in obraji. Si barbatia, indrazneala lui de altadata s-au dovedit in tot soiul de ispravi de necrezut, biruind fara greutate puterile Bistritei furioase. Mereu si din toate incercarile iesea cu izbinda si se intorcea nevatamat Pescuitul lui era un neintrerupt noroc. Pleca intr-o doara sa prinza cu mina pe sub pietre citiva pastravi pentru o gustare si se intorcea indata cu desaga doldora.
Numai de lostrita rivnita, care acum il juca si il infrunta pe fata, nu se mai putea atinge, si ii simtea mereu dulcea ei greutate in bratele-i pline de amintirea ei.
^Povatuit de niste cojani urcati cu carele dupa lemne, a impletit din nuiele un fel de cotete, ca niste custi, pe care Ie-a ascuns ici-colo in apele limanurilor, unde stia ca trage salbaticiunea, dupa ce le-a umplut cu pastravi vii. Lasa numai o portita ca o pilnie pe unde sa patrunda lostrita, dar pe unde sa nu mai poata iesi. La altele iscodise cite o clapa, care sa se deschida numai dinafara si sa se inchida indata ce vinatul a patruns inauntru. Toate, zadarnice. Muntenii rideau de coliviile lui in care vrea sa prinza apele. Capcane pentru pestii prosti de balta. Atit numai ca dimineata gasea momelele mincate si gratiile rupte ca de o mina. Aliman s-a luat de ginduri si a inceput sa se incredinteze ca nu este lucru curat. Si iar a pornit sa tinjeasca.
intr-o zi s-a hotarit. Aplecat in sus, la un sat salbatec de pe Neagra. Auzise el ca acolo e un vraci batrin, mare deseintator de pesti; un fel de stapin al apelor. A urcat cale de o zi si a ajuns noaptea tirziu. Animerit casa, a batut si s-a rugat de gazduire. Vrajitorul I-a primit si l-a oprit de a mas chiar la el citeva zile. Ce i-o fi spus, ce l-a invatat, cum l-a deseintat, nu se stie.
Aliman s-a intors acasa cu o lostrita lucrata in lemn, aidoma de suie si frumoasa ca cea din Bistrita. Vopsita la fel cu aur si argint si stropita cu picatele galbene ruginii. Era alcatuita din noua jumatati care se imbucau una-ntr-alta, cu scoabe. in mijlocul gol al inchipuirii, dupa ce a frecat-o peste tot cu lapti de lostrita si buruieni de apa, a ascuns un alt pestisor mai mic, taiat dintr-un corn de cerb: ca sa-i dea cumpaneala in apa si s-o cirmuiasca. Toate au fost vrajite, de-seintate si afierosite dupa stravechi noime si indreptare ale magiei pierdute si uitate de ceilalti. Si intr-un miez de noapte cu luna in patrar poleind trupul gol al flacaului, Aliman a intrat pina la mijlocul riului cu pestele vrajit in mina, a spus incet descintecul invatat pe de rost, in care se lepada de lumea lui Dumnezeu, si a dat drumul papusii cu chip de lostrita. Apele au primit-o si parca au saltat, purtind-o supuse. Omul s-a dus, dupa povata, si s-a culcat. Ca niciodata, a dormit adinc si linistit pina a doua zi la prinz, cind l-au trezit oamenii. Plouase sus la munte si Bistrita venise sodom din mal in mal, carind sfarimaturi de sate la vale, cu case, oameni si vite. Trebuia sa sara si el, cel mai cutezator si mai priceput, sa dea ajutor.

Cind a sosit Aliman nu se mai putea face nimic. Trecusera toate ca nalucile, cu haituri jalnice acoperite de tumultul nahlapilor, si se pierdusera departe. Numai o sfarimatura de pluta se zarea in sus invirtmdu-se nauca in volbura apelor, care aci o repezeau la vale, aci o tineau iar in loc si o intorceau in ochiurile uriase cu miezuri de sorb. Pe ea o faptura omeneasca abia se mai tinea cu amindoua miinile pe o ramasita de cirma. Aliman se pregatea sa intre voiniceste in valuri si s-o astepte la loc prielnic, cu cangea in mina, cind pluta se smulse din fierbatoare si veni cit ai clipi tinta la mal, sub picioarele lui. Dintre siarimaturi el scoase in brate o fata, singura vietuitoare care nu fusese smulsa de apele hraparete. Era lesinata.

Flacaul o intinse pe iarba, o freca pe inima, ii apasa cosul pieptului, asa cum se da ajutor inecatilor. Fata isi veni numaidecit in fire. Nu inghitise apa deloc. Azimbit izbavitorului ei, s-a uitat speriata la lumea adunata si a cerut mincare. Oamenii vedeau cu uimire cum se zbicesc re-pede straiele pe ea, iia, fota, opincile, ca si cind n-ar fi fost uda niciodata. Au mai bagat de seama ca are parul despletit pe umeri ca niste suvoaie plavite resfirate pe o stana alba. Ochii, de chihlimbar verde-aurii cu strilici albastri, erau mari, rotunzi, dar reci ca de sticla. Si dintii, cind i-a infipt intr-o coaja de piine intinsa de Aliman, s-au descoperit albi, dar ascutiti ca la fiare.

Flacaul uitase dintr-odata de lostrita si de vraji. Tinea fata in brate si dulcea ei povara implinea tot ce rivnise si jinduise nebuneste pina atunci. Ziua stateau inchisi in casa ori umblau alintati prin paduri. Noaptea ieseau la Bistrita, tinindu-se pe dupa git. Se scaldau cu nesat, goi amindoi, pina ii prindeau zorii. Apele se faceau pe rind de aur, de argint si apoi albastre, in-valuindu-i tainuitoare. Cind unda ajungea ca olmazul, ei ieseau si se imbracau. Vinau pastravi si ii mincau acolo, fripti la foc de brad, cum ii placeau fetei.
Au trecut citeva saptamini. Satul biziia de zvonuri ca un roi intaritat. Precum ca fata ar suge singelc flacaului ca o strigoaica. Dar Aliman era mai sanatos, mai voinic, mai frumos si mai bun cum nu fusese niciodata. Si nu le pasa de nimic.
Lostrita, dupa spusele lumii, se ivise iara. Acum nu se mai ascundea. Plutea in vazul mturor de-a lungul apei Numai flacaul nu se mai sinchisea daca e cea de lemn sau cea adevarata. Iesise din minte trecutul intreg si vremea trecea ametitoare, ca o Bistrita umflata de fericiri
De la un timp, dezmeticit putin, flacaul, ca sa-si statorniceasca norocul, a inceput sa se gin-deasca la rinduielile trebuitoare, nunta, cununie. Si i-a spus fetei. Ea a hohotit nebuneste, luin-du-l de git. Ea stia de ibovnic si de dragoste, nu-i ardea nici de popa, nici de biserica. Nu pentru asta venise ea pe lume.
Era salbateca. Cu multe ascunzisuri si taine. Si totusi, nu stia nici cum o cheama. ii dase de la el numele Ileana,
Dar toate trebuie sa aiba un ispravit. Pe la mijlocul verii s-au trezit buzna peste ei cu o femeie voinica, iute si sturluibatica, asijderi apelor dupa ploaie. Despartindu-i cu asprime, ea prinse fata de brat, ocarind-o minioasa. Era mama Ilenei, care dupa multe cercetari ii aflase culcusul. Venea de sus, de departe, de la izvoarele Bistritei aurii, unde spunea ca-si are rosturile. Cunosc toti ocina veche a Bistricencei si, smucind fata, o certa otarita cum putuse ea sa-si uite de parinti, sa se lapede de surori, sa-si paraseasca avutiile ca sa se lipeasca fara rusine de saracia si neamul prost al oamenilor de aici. Fata se impotrivi zadarnic. Maica-sa ii sopti la ureche niste vorbe care parca o adormira. Aliman, dat deoparte cu mina, sta prostit, gol de puteri ca o arma descarcata. Si, pina sa-si vina in fire, femeia cu prada era departe. Pina tirziu, toamna, Aliman a batut izvoarele tuturor Bistritelor, neagra, alba, aurie, precum si a tuturor Bistricioarelor, tara folos. Nimeni nu cunostea, nici macar n-auzise de Bistriceanca ori de fata ei si nici de salasurile lor. Numai un mosneag trecut de suta de ani isi mai amintea de ele. Era copil cind satul le alungase cu pietre si le dase foc casei pentru multele blestematii si rautati ce savirseau cu ajutorul Satanei.

A cautat apoi pe vraciul care-l descintase. Nu l-a mai gasit nici pe asta. Plecase dincolo, peste munte, la niste neamuri.
Flacaul s-a intors si s-a inchis in el si in casa. Ajunsese nevolnic si moale ca o cirpa. Faceau toti din el ce vreau. Nu se mai impotrivea la nimic.
Curind l-a ochit o fata mai indrazneata si l-a imbrobodit usor. Si se logodira, ca sa-l lege de-a binelea. Aliman se lasa, plecat de pe lumea asta. Nu mai intra in padure dupa vinat, nu mai cobora la apele Bistritei. Uitase parca de lostrita, de undite, de caprioare. Se insura numai fiindca nu mai avea vointa sa se impotriveasca nici unei biete fete, care in ochii lui era mai putin decit o ginganie, si orice ii era totuna.
Nunta s-a hotarit in gura postului; la Filipi. Noaptea plouase potop la munte si negureala staruia inca. Dar in vale era cald si senin ca vara. In curtile nunului, mesele intinse vuiau de risete si voie buna. Mirii venisera de la biserica si se asezasera intre cei doi nuni. Fata, vesela si min-dra. Aliman, tulburat, visase in ajun ca se insura cu lostrita si-l cununa batrinul vrajitor. Ea sta dreapta linga el, inaltata pe coada ca doua pulpe gata sa se despice, si-si rezema capul bucalat de al lui. Rachiul curgea girla. Secarica alerga din mina in mina cu ulcica. Toti, bucurosi, inchinau cu Aliman,'care ciocnea cu oricine, fara potrivire, si da de dusca.

Pe la jumatatea praznicului sosi in goana un baietas, cu vestea ca lostrita vrajita s-a aratat iara. E aici aproape, iesita la liman sub coasta iadului, unde sta lungita la soare, ca o domnita. Parca doarme. Numai bate usor din coada, ca si cum s-ar apara de musculite. E mai mare si mai frumoasa ca pina acum. Aliman, buimac de bautura, cum auzi de lostrita, s-a desteptat ca din-tr-un somn adinc si a sarit smintit dintre oaspeti, strigind: „Azi nu mai scapa! O maninc de nunta mea!'". Si a alergat nebun spre riu.
S-auzea din ce in ce mai aproape hreamat mare, cu larma asurzitoare si muget cumplit. Valea iar detuna inspaimintata, ca in toiul unei batalii. Apele veneau cu nahlapi saltati ca bivolii, unii peste altii, si lumea privea ingrozita. Numai Aliman nu vedea, n-auzea. Alerga mereu inaintea naboiului, cu o ceata de nuntasi speriati dupa el. Si iar simtea desteptata in carnea bratelor dulceata unei poveri neuitate. Cind sosi in locul de care povestise baiatul, lostrita era acolo. Ea se-ntoarse deodata nalucitoare, cu capul tinta in Aliman. Statu asa o clipa plina. Apoi porni, ful-gerind apele, spre el. Omul incremeni. Dar numaidecit, cu chipul luminat de o bucurie nefireasca, chiui, strigind cit sa inabuse huietul: „Iata, vin!" si, smucindu-se din miinile a trei oameni, sari in mijlocul Bistritei, cu bratele intinse spre lostrita.

Viitura, tunind vijelioasa, il ajunse. Nahlapii trecura cu busteni, acoperisuri de case si punti peste capul lui. El a mai iesit o data. Tinea lostrita si, ametit de izbitura apelor, se caznea s-o apere, adapostind-o ca pe un copil cu bratele. Apoi s-a cufundat in valurile care, bolborosind manioase, s-au pecetluit deasupra Iui pentru totdeauna.
Dar povestea lui Aliman a ramas vie si mereu mladioasa. Creste si se impodobeste an de an cu noi adause si alte scornituri dupa inchipuirile oamenilor, jinduiti de intimplari dincolo de fire.
Ea colinda in sus si-n jos malurile Bistritei. Urca o data cu carausii, coboara cu plutasii, sta pe loc cu copiii Dar se misca necontenit alaturi si in rind cu lostrita fabuloasa, care nu-si gaseste astiinpar, cind fulgerind ca o sabie bulboanele, cind odihnindu-se pe plavii, cu trup de ibovnica intinsa la soare in calea flacailor aprinsi si fara minte.


Comentarii

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)


ALIMAN TRIST
DAR MAI ESTE O LOSTRITA DE NICOLAE LABIS ????


Pune poezia Lostrita pe pagina ta
Adauga link pe pagina web a site-ului tau.






Poezii despre:
PrimavaraToamnaIarnaIubireBucurieViata
FloriBoalaSinguratateFricaScoalavezi mai multe
Politica de confidentialitate



Copyright 2023 © Poeziile sunt proprietatea poetilor. Toate poemele sunt reproduse in scop educational pentru informarea utilizatorului.Contact (Poeziile.com - Portal de poezie romaneasca )
Mari poeti romani