| ||||
|
| Poetul zilei | |||||
| |||||
| Poezia de azi | |||||
Grosimea pamintului de Nichita Stanescu De la o vreme pamintul are in jos osul bunicului meu cel mai frumos si mai jos de jos el are Citeste Poezie completa | |||||
| |||||
Micul invatator
|
|||
|
Vezi toate poeziile poetului Vasile Voiculescu
|
|||
|
|
|||
| Nu mai era taina pentru nimeni ca nemtii aveau sa intre cit de curind. Ostirea noastra, coplesita, da indarat si, ca un talaz urias care se retrage, tira odata cu ea tot ce intilnea, oameni, vite, carute in sat nu se mai ispravea forfota Unii treceau, altii soseau, cei mai multi plecau departe in pribegie. Ramineau doar femeile, copiii si mosnegii sa tie nestins focul pe vetrele strabune. Lor le cadea grozava sarcina sa dea ochii cu dusmanul, nu o singura data si intr-o lupta dreapta piept la piept, ci umiliti si cu spinarea incovoiata ceas cu ceas, zi cu zi, ani intregi, poate! Spaima si deznadejdea amortisera pe toti. Sufletele bietilor oameni zaceau culcate palanca la pamint, ca rupte de vijelie. Zvonuri peste zvonuri se lateau pretutindeni, ca petele de pacura pe albul straielor. - in Costieni cica n-a mai ramas nimeni viu! - Ba nu! spunea un altul, am auzit ca numai pe copii ii ciuguleste, ii schilodeste si apoi le scoate ochii. - Pingaresc lacasurile sfinte si ard satele, intareau fugarii La noi in Afumati au bagat caii in biserica. Din scoala au facut cosar pentru vitele cu riie. in nici o minte nu mai licarea un cuget intreg, un gind barbatesc si limpede. Se stinsesera toate, cum se stingeau in fiecare noapte luminile, de frica pasarilor de otel ce spionau vazduhurile. Si totusi, in bezna cumplita o lumina ardea in sufletul unui copil. Nu era mai mare ca de doisprezece ani si nu stia nici el ce puteri ascunse purta in adinc, gata sa se inchege intr-o fapta mare. Stia atit, ca el trebuie sa apere si sa scape scoala de pingarirea dusmanilor. Aceasta o fagaduise altuia si lui insusi si trebuia sa o faca. invatatorul pornise la cea dintii chemare, luptase la Turtu-caia si nu se mai stia nimic de el, dar la plecare atit spusese baiatului: - Ionica, ia seama de scoala si de gradina, in grija ta le las. Tine si cheile Cind oi veni, sa le gasesc toate la locul lor. Am nadejde mare in tine. Si i-a strins mina ca unui om in toata firea. Baiatul era mina dreapta a dascalului. El ii da ajutor si ii tinea locul in clasa, cind acesta pleca dupa alte treburi, si toate mergeau struna, buna rinduiala ca si invatatura. Copiii ii dau ascultare, la joc ca si la carte, si, mai presus de toate, il iubeau pentru voiosia si vioiciunea lui. Se vedea ca e ager, dupa ochii mari, caprui, care se atinteau pe oameni si pe locuri, sa le soarba parca. O cuta taiata intre sprincenele imbinate arata incordata bagare de seama cu care rivnea sa prinza totul si sa infaptuiasca bine orice ar incepe. De n-ar fi fost copil, l-ai fi crezut, acolo sus pe catedra, adevaratul dascal. Ca focul il ardeau cuvintele invatatorului, iar dragostea lui pentru lacasul unde mintea si sufletul lui deschisesera ochii ajunse un chin. Zi si noapte se gindea ce sa faca croia planuri si nu-i iesea din cap o icoana care-l facea sa se scuture ca de friguri: un pilc de cai riiosi inchisi in scoala si rozind lemnul bancilor. Atunci pornea de acasa, afara din sat, in poiana unde scoala cea noua, cu temelii de piatra, in mijlocul unei curti largi, rasadita cu pomi roditori, astepta parca ingrijorata si se mira ca nu-i mai vin copiii Era noiembrie, si ea, tot goala! Baiatul o cerceta si ocolea cu grija, o descuia, apoi intra cu sfiala inauntru. Aici ii placea sa se gindeasca si incetul cu incetul lua o botarire. intr-o zi a inceput a colinda satul, pe la toate casele cu copii mari si mici. il chema pe care cum ii gasea la poarta, se sfatuiau si se desparteau cu vorba: - Vino dupa prinz. -Viu. Dupa-amiaza, scoala era plina de copilasi, rinduiti in banci cu cartile deschise si ochii atintiti la icoana Focul ardea in soba si micul invatator, dupa o calda invatatura facuta cu totii impreuna, isi incepu sarcina Scoala se deschidea in toata regula, si copiii aveau sa urmeze fara intrerupere, ca in vremurile bune. Dusmanul, cind va veni, sa gaseasca scoala plina, asa ca sa nu mai aiba nici prilej nici pricina sa o ocupe. Si era o vitejie fara seaman din partea acestor scolari sa infrunte astfel de dusman despre care tocmai se vorbea ca schingiuia copiii. in fiecare dimineata erau cu toti acolo, in par. De prinz, cei mai multi ramineau de mincau, tot acolo, merindele aduse in traistioare Treceau pe drumul mare calareti, ori tunurile zguduiau pamintul Pe sus se roteau aeroplanele Coloanele obosite poposeau in poiana Dar lectiile se urmau fara schimbare. Cu ferestrele inchise citeau, cintau, spuneau taraganat si dulce tabla inmultirii Trecatorii auzeau de afara glasurile curate si treceau fara sa le ia in seama: „doua ori una douaaa, doua ori doua patruuu". Asa, pina seara tirziu, cind se imprastiau linistiti: stiau ca nemtii nu intra niciodata noaptea in sate. Dar a doua zi se sculau cu noaptea in cap, se stringeau in clasa si se puneau pe treaba. intr-o zi tunul a inceput sa bata in apropiere. Ghiulelele se incrucisau pe deasupra lor Erau cele din urma crimpeie ale ostirii noastre, care se scurgea prin sat, fugarita de vrajmas. O presimtire jalnica ii coplesea pe toti, numai invatatorasul cel barbat isi pastra cumpatul. Pe la ceasurile patru dupa-amiaza, pe o zi geroasa, cu norii hartuiti de vint, s-au ivit cei dintii dusmani, doi calareti care au trecut pe sosea inainte. Pindarul din coltul poienii ii vestise la vreme, dar nimeni nu s-a clintit de la locul lui. Urmara apoi altii si altii. Un pilc s-a oprit si a intrat in curte. inlauntru lectia isi urma sirul, fara turburare, ca si cind nimic nu s-ar fi intimplat. Micul dascal citea cu glas tare „Patimile Domnului", cind usa se deschise trintita de perete si, tropaind, citiva soldati intrara in clasa. Toate capetele se intoarsera; fetele se facura albe ca varul. Cu o miscare repede, dintr-o nobila si draga deprindere toti ca unul se sculara in picioare, ca pentru a saluta un oaspe iubit. „Buna ziua!" Dascalasul cobori si statea neclintit cu degetul in cartea inchisa, la patimile mintuitorului Soldatii bolovanira ochii miniosi si unul incepu a striga ceva pe limba lui. Nimeni nu pricepea si nu se clintea. Atunci tabarira pe baiat, il apucara de miini si pornira sa-l tirasca afara. Ceilalti copii fura imbrinciti si scosi cu sila, apoi strinsi roata in curte. Micul invatator, incercind sa-i lamureasca, fusese lovit cu pumnii si acum obrajii ii ardeau ca jarul. Un fir de singe se prelingea dintr-o nara si picura pe mintean. Celorlalti li se luase piuitul; cu capetele goale, trentarosi, unii desculti, altii dezbracati, cum ii apucase vrajmasul si-i izgonise din clasa calda, toti tremurau de spaima. Soldatii inversunati parea ca voiau sa ia o hotarire grozava si isi imparteau rolurile, cind se ivi pe drum o trupa cu un ofiter. Acestia se oprira la rindul lor si tinarul ofiter intreba ceva. Nemultumit cu cele ingaimate de soldatii ce se codeau sa dea lamuriri, el chema din multimea ce-l urma pe talmaci si-i porunci sa vorbeasca. - Ce este aici? - intreba acesta, cu apasare ungureasca in glas. -Aici este scoala satului, raspunse cu glas stins baiatul. Ofiterul porunci iar ceva talmaciului. Acesta relua: - Unde este invatatorul? > - invatatorul este plecat pe front, dar locul i-l tin eu, fu raspunsul. - Si esti destul de destoinic? - Cu ajutorul lui Dumnezeu, voi face ce voi putea. Soldatul talmaci acest raspuns, care placu Ofiterul incepu sa zimbeasca. Dascalasului prinsera a-i licari ochii ageri si a i se adinci cuta dintre sprincene. - Apoi, baiete, noua ne trebuie scoala sa facem spital pentru raniti. Copilul isi incorda puterile. Simtea parca pe limba lui apasind cu toata greutatea ei scoala intreaga, pe care trebuia sa o scape. Cuvintele abia se rupeau ca niste stinci smulse dintr-un mal. - Domnule ofiter, se ruga el tremurind, va vom arata o casa mult mai buna pentru asta. in satul din vale este chiar un spital adevarat. indurati-va si nu ne luati scoala tocmai acum, cind am inceput-o cu atita truda. Am strins cu asa cazna pe acesti copii de care nimeni nu se ingrijeste, ca-mi pare prea mare raspunderea in fata lui Dumnezeu sa-i las iarasi razleti si salbatici, fara invatatorul de toate zilele. Ofiterul asculta din ce in ce mai uimit talmacirea noului raspuns. Pe chipu-i spelb trecu o lumina buna, care i se cobori in suflet. Porunci ca copiii sa fie lasati in pace si le facu semn sa intre in clasa. Apoi scoase o hirtie pe care scrisese ceva, un cuvint ca sa nu mai fie suparati de armatele in trecere, si, dind-o baiatului, il mingiie pe parul ciufulit de miinile grosolane. Se cunostea ca nu era neamt, dupa parerea celor ce l-au vazut trebuie sa fi fost slovac. Apoi a privegheat pina s-au imprastiat soldatii adunati acolo si numai in urma s-a departat uitindu-se din cind in cind inapoi. Scoala a urmat inainte Valurile de vrajmasi care s-au perindat au gasit-o totdeauna plina de copii cuminti, plecati linistiti pe carti si tablite. Hirtia cu slove nemtesti facea iarasi minuni. Nimeni nu s-a mai agatat sa-i tulbure si sa-i risipeasca. Satul insusi era oarecum crutat prin aceasta ingaduiala, pe linga care lesne a mai capatat altele, multumita copilului cu suflet de viteaz care se legase sa-si ocroteasca scoala si Dumnezeu i-a ajutat. |
|||
Pune poezia Micul invatator pe pagina ta Adauga link pe pagina web a site-ului tau. Poezii despre:
|
|||
Copyright 2024 © Poeziile sunt proprietatea poetilor. Toate poemele sunt reproduse in scop educational pentru informarea utilizatorului.Contact (Poeziile.com - Portal de poezie romaneasca ) |
| Mari poeti romani |