Poemul Hanului cu Ursi

Vezi toate poeziile poetului
Miercuri 17 iunie 1957, Bucuresti



Hanul

Asezat in inima muncelclor, la imbucatura a patru vai,
Hanul cu ursi atinea calea a patru drumuri mari ce se innodau in poala lui.
Citi se lasau din munte soseau la el seara, si musai trebuiau sa faca popas de noapte.
Pe cei ce suiau de la ses ii ajungea asijderi acolo amurgul si ii silea sa miie.
Era lege: numai pe lumina se intra in gitlejurile cotite si bolovanoase ce urcau la munte, ici de-a lungul puhoaielor repezi, colo peste cocoase de pripoare si prapastioase piepturi de ripi.
Vechi si neuitate drumuri ale tarii de demult.
Drumul oii, mii de ani batut in sus si-n jos de copitele marunte ale talazurilor de turme; drumul sarii, croit de carele incarcare cu bulgarii ocnelor, geaman cu cel al chilimbarului pina in schelele
Dunarii si
Marii; drumul oalelor si ulcelelor; mai apoi drumul lemnului, de la trunchiul urias pentru catarge pina la cherestea si dranita, toate incrucisate cu cele ce duc in schimb muntelui bucatele cimpului.
La raspintia lor, hanul sta ca o trecatoare de hotar intre munte si ses, pus sa ia vama tuturor cite se vinturau intre amindoua.
La inceputului leaturilor ce abia se mai tin minte, el fusese han domnesc; pe urma, daruit unei manastiri, ajunsese calugaresc; ca mai apoi sa incapa in miinile unui boier, ai carui mostenitori l-au scos la mezat.
Acum il stapinea
Oana, trocar priceput si robaci; satul de pribegia cu ciubare in spinare, se insurase si se chivernisise aici.
Odata cu stapin-su si aidoma lui, hanul, slab si saracut, o ruina, prinsese cheag, cuprinsese largime, se pricopsise in acareturi, ingrasat cu osinza de incaperi noi, gusi de poduri doldora de marfuri si pintece de beciuri adinci.
Cladit din piatra, cu acoperis larg de sindrila, el isi deschidea din tinda, de-a lungul unei sali ce-l strabatea de la un cap la altul, odaile mari sa gazduiasca un sat, afara de polatile din dos, unde salasluia hangiul, cu nevasta, puita copiilor, adaugata cu argati si slujnice.
Dupa un timp,
Oana ii anina, la un pragus al piriului de-alaturi, o moara, un darac si o piva.
Iar sub o cosarca pripasi un mester cu foaie si nicovala.
Asa ca forfota nu se mai sfirsea: de peste drum era oprita pentru hodina si gazduire; peste bastinasii veniti la tirguieli sau cinste, mai erau gospodarii din douazeci de sate, care la macinat, care la scarmanat lina ori batut dimie; unii sa-si potcoveasca vitele ori sa-si ferece rotile; altii sa-si dreaga armele sau macar sa-si potriveasca alte chei in locul celor pierdute.

Toti treceau, si la venit si la inapoiat, prin curtea hanului, la toate ceasurile zilei si noptii, caci pietrele morii, scarmanatoarele si pivele nu adormeau niciodata, apele nu aveau hodina.
Pina sa le vie rindul la moara ingreuiata, ori la celelalte ei asteptau la han cinstind.
Vazduhul huia necontenit de huruitul morii, suierul scocului, bataile barosului, ragete si nechezuri, pocnete si bice, haieli si injuraturi; numai duminicile si sarbatorile se ostoiau, ca sa dea rind lautarilor.
Atunci crestea larma hanului, numai deschis pentru negot si petrecere.

Vad mare si umblat, hanul ii primea cu dragoste pe toti, le da adapost, ii indestula cu bautura si mincare si odihna invristate cu sumedenie de povestiri ale intimplarilor din toata lumea, trecute din gura in gura.
Sub umbrarul din fata, mesele si lavitele nu se mai ridicau.
Batatura, vesnic plina de care si carute dejugate.
Saivanele de pe laturi, intesate pe vreme rea de lume si vite, ograda din spate, neteda ca in palma, pentru hora, jocuri si dulapul, care, de
Pasti, in policioarele lui scirtiitaore, racea vint satului intreg spre cer.
Astfel ca, din gura primaverii pina la caderea troienelor de zapezi, la
Hanul cu ursi se perinda tot hronicul celor opt sau zece judete peste care cele patru drumuri se intindeau ca niste brate uriase ale lui, trimise sa-i aduca oaspeti, basca briiele de drumeaguri fugare si poteci ce incingeau plaiurile, cu ramuri tot mai dese in jos catre hanul cu farmece de tuica, vin si tutun.
Asa l-am cunoscut de cind m-am pomenit: si coboram de la noi dintre livezi, intii in bratele tatii, apoi de mina cu mama, ca la cea mai vrajita si plina de minuni priveliste.

Ursii

Cei mai statornici musterii ai hanului, nelipsiti de dimineata pina seara, erau ursii, adica ursarii cu fiarele lor.
Dar cind am cascat eu ochii de copil atunci intiia oara scos la lume, ceea ce vrea sa zica la han, n-am vazut decit dihaniile.
Si m-am ghemuit, tipind, in pieptul tatii.
Citeva nopti in sir am tresarit si m-am zbatut in somn.
A fost nevoie sa ma descinte si sa ma afume cu par smuls din blana jivinelor.
Repede insa m-am deprins cu ei, imi fura dragi si i-am iubit apoi toata viata.
Erau buni si blinzi ca cei cu care se infratise
Fat-Frumos ca sa biruie smeii.
E drept ca nu sedeau cu oamenii la mese, sa chefuiasca, ci cuminti intr-un colt al lor, deoparte; numai stapinii, cu chipurile tuciurii incilcite in barbi si late soioase, din care le albeau ochii si dintii, ii virau citeodata in gloata noastra, sa cerseasca, dupa ce-i jucasera sculati pe ciomege, cu cuie in labe.
Le zvirleam si eu, din bratele mamei, cu sfiala, o frintura de covrig, ori cite un cinci parale sa-si cumpere cofeturi.
Pe urma am aflat cu ciuda ca toata agoniseala
Ie-o mincau si beau tiganii, pe care-i semuiam cu smeii.
Si acum parca astept sa-i vad, cu mersul lor soldiu si leganat, coborind dintr-un corn al satului raznit pe coclauri.
Ursoaica, unde din mosi-stramosi isi avea salas breasla ursarilor.
Acolo era scaunul lor.
Cu un bulibasa, citiva mesteri imblinzitori si o ceata de ciraci, coborau vara muntii sa prinza puii de ursi, pe care ii invatau sa joace cu talpile pe vetre infierbintate.
Aveau hrisoave domnesti mereu innoite care le da slobozenie sa-si faca netulburati meseria in schimbul unei dajdii in bani si blanuri.
Hanul de jos le era tirgul de desfacere al marfii domesticite.
Aici ii infatisau cumparatorilor - alti tigani, colindatori, care se indeletniceau cu jucatul ursilor prin tara.
Rind pe rind, generatii de ursi din vechime facusera faima, un fel de firma vie, a hanului.
Sedeau cuminti, pe brinci ori culcati, asteptind poruncile stapinilor.
Cind se ivea cumparator, chinurile incepeau, in hazul tuturor.
Toti din han, de la moara, de la piva, faurarie alergau sari priveasca, cum salta pe ha-darage, apoi, la alta comanda, se trintesc pe jos, fac pe mortii, se scoala iar sa se dea tumba, sa mugeasca fioros, sa faca ploconul, la sfirsit ducind o laba
Ia frunte, pentru „salut". ii hartuiau astfel cite o zi intreaga, pina beau aldamasul celor alesi.
Noii stapini, incingindu-si peste briie lanturile petrecute prin belciugele din nasul fiarelor, plecau cu ele, in bocetele tigancelor si puradeilor care ii crescusera, in rind cu purceii, orataniile si copiii.
Cei ramasi se culcau la loc, inchizind tristi ochii lor mici si urdurosi.
Cu sau fara cumparatori, ei sedeau acolo mereu insiruiti, ca la panorama, asteptind sa-i vie chef vreunui musteriu de o reprezentatie; numaidecit, pentru citeva lescai, dantul, cu balabaneala lor pe ciomege, incepea.
Citeodata iesea din gloata un ins cu ruptoare de mijloc si dureri de sale care cerea sa-l calce ursul.
Pentru operatia asta aduceau o batrina ursoaica, o matahala cu blana galbena ca mierea, priceputa in asemenea indeletnicire.
Patimasul se culca la pamint cu fata in jos.
Dihania se urca cu pasi moi pe el si pornea sa-l framinte intii usor, cu citesipatru labele, pe sale si pe spate, apoi, la indemnul tiganului - hai,
Marito, lasa-te grea -, ursoaica se apasa cu putere, infundind si ridicind ca niste pistoane buturii picioarelor in muschii omului, pina ce asta, nemaiputind rabda, striga: ho!
Pentru leac platea doi gologani, o litra de rachiu si un ciric de piine, din care jumatate il zvirlea doftoritei.
Aduceau citeodata si puiendri nedeprinsi bine la joc, sa-i invete cu lumea.
Pe ursuletii astia ii purtau cu moate de liinica rosie in frunte si fioncuri de panglicute la git, sa nu-i dioache, si ii ciomageau cu asprime pentru orice greseala si neascultare.
Tuturor le era mila, dar nimeni nu se amesteca: asa era rinduiala.
Ba unii ziceau ca-i bine sa ne slujeasca noua, copiilor, pilda.
Ursii astia nazdravani mi-au umplut cu fericite spaime copilaria si au sadit in mine o poezie salbatica ce dainuieste inca.
Au ajuns un simbol nedeslusit, dincolo de jocul literar, ca dintr-un fel de afinitate tainica, o inrudire afara din fire, ca un totem.
Sau poate numai fiindca, ori pe cite sesuri m-a purtat, sa joc cu lantul de git, viata, sint si am ramas, macar in gind si in dor, ca si ei, un habotnic locuitor al muntelui.

Camarile imparatesti

Hanul mi-a desfasurat apoi treptat si celelalte mari minuni ale lui, unele tainice, ca aceea a odailor de pravalie.
Cind am pasit intiia oara pragul uneia din ele, intr-o duminica, sa cumparam luminare pentru biserica, am crezut ca intru in camera unde imparatul din poveste isi tinea comorile.
Rafturi peste rafturi pina-n tavan, indesate numai cu scumpeturi, stamburi, pinzeturi, matasuri si tot soiul de tesaturi care-ti luau ochii, galbene, rosii, verzi, albastre, pentru rochiile imparatesei si ale domnitelor, basmale, barize, testemele si naframe in toate fetele atirnau de grinzi ca in cer, linga alte podoabe cu care sa se gateasca toata curtea imparateasca.
In alta parte spinzurau zeghilice, ghebe, mintene, itari, cojoace si tot felul de imbracaminte, alaturi de opinci, ghete, cizme, iminei, cit pentru toata oastea imparateasca pornita la razboi.
Pe tuspatru tejghelele se inghesuiau pachetele de bumbac, valatuci de aba, teancuri de toale si alte carpeturi mai proaste, pentru straiele norodului de rind.
Un baiat de pravalie le desfacea si le flutura si le punea sub nasul prostimiii* cutezat sa intinda mina si sa le pipaie.
Am lasat-o pe ea acolo si am trecut in alta odaie, plina cu butoaie de masline, putini cu brinza, lazi cu peste sarat, cutii pline cu cuie si belciuge, saci cu malai si faina balana; mese incarcate cu tot felul de piineturi, piine alba cum e casul, piine cu doua cozi, cu coltuce, piinisoare in chip de pupeze, covrigi insirati pe bete de-a lungul vazduhului.
Pe niste polite late sprijinite de pereti stau rinduite sumedenie de sticle cu bauturi asijderi imparatesti, caci unele erau verzi, altele rosii sau galbene, nu searbede ca tuica noastra de-acasa.
Oamenii straini stau la masa, negustorul le turna din ele cu niste toiuri.
Cind beai, te scuturai de taria lor.
Dintr-o cada scoteau capetele niste sticlute ciudate.
A cerut si tata una, asta era trandafirie, pe care a destupat-o apasind tare cu degetul cel mare pe un simbure alb si rotund ascuns ca o nestemata in gi-tul ei.
Si, minune, a izbucnit cu fisiituri si spume, cit ar fi stupit zeci de mite speriate deodata, o apa rosie.
Tata mi-o intinse.
Am pus-o cu sfiala la gura si m-am inecat: era dulce, rece si intepatoare.
Am baut-o cu mare sfiala si nu toata.
Mi se incleiasera privirile pe altceva: in geamuri stateau niste borcane cu cofeturi in toate culorile nestematelor din haznaua imparateasca, numai ca le aparau stoluri de muste, viespi si albine roind in jurul lor.
Ce m-a uimit mai mult au fost niste momii ca niste caciuli ascutite la virf, dar de trei ori mai mari decit turcana din capul meu. infasurate in hirtie galbena, stau la rind ca niste popindai uriasi la marginea tejghelelor.
Tata a aratat spre unul din ei si a cerut o litra.
Negustorul l-a luat in brate, l-a desfasat si din scutece a iesit o piatra alba, ca acelea din care se dureaza palatele imparatesti, si a ciocnit-o cu muchia cutitului.
S-a desprins un bulgare si cite-va aschiute, tata a scos si a platit un kilogram si jumatate, dupa care mi-a dat si mie citeva fara-mituri.
Scump foc, zise el oftind si-l strinse cu grija.
Asa am cunoscut intii zaharul: in chip de capatini.
Dar toata viata tot mai mult mi-a placut mierea, cu care mi-a indulcit mama, cind m-a intarcat, dorul de tita.

Hora

Dar minunea minunilor era hora, pentru care tot satul se laia din ajun.
Oamenii, fetele, flacaii se preschimbau, se faceau toti frumosi de nu-i mai cunosteai.
De unde acasa umblau cu camasi negre, acum coborau la han albi ca oile noastre, cind gustul, ii bateau, spargeau viorile, rupeau arcusurile.
Oana a gasit dezlegarea asa cum vazuse la
Hutula - a urcat pe tigani in vazduh, unde nu-i mai ajungeau bitele si cutitele hartagosilor.

Ati scapat, ciorilor, v-ati suit pe craca, le strigau ciudosi vrajmasii, cind lautarii incepeau briul in loc de invirtita ceruta de tabara cealalta, si nu se mai facea nici o incaierare.
Dar o neorinduiala mult mai grozava, pe care
Oana n-o putuse impiedica si care pe noi ne rasturna pentru multa vreme, era furatul fetelor din hora.
Un flacau caruia ii era draga o fata pe care parintii nu voia sa i-o dea se intelegea cu o haita de firtati, rude ori prieteni, si in focul jocului, cind nimenea nu se astepta, se repezeau ca un stol de ereti in hora si-n valmaseala rapeau fata dintre surate si fugeau cu ea.
Pina sa se dezmeticeasca parintii, lumea, pina sa se alcatuiasca o potera de alti flacai care sa-i urmareasca, se faceau nevazuti cu prada.
Hotul isi ducea mindra acasa la parintii lui si curind se sfirsea cu nunta.
De obicei fata era mai dinainte inteleasa cu feciorul.
Dar intimplarea ma tulbura aidoma cu cea din basm, cind smeul fura si o ascunde pe tarimul celalalt pe
Cosinzeana.
Dar indeobste hora se petrecea fara intimplari de acestea.
Si cind se pleca soarele in chindii, taraful incepea chindia, insemna sfTrsitul.Toti, amestecati, se prindeau de umeri si incingeau un joc nebun.
Era cel din urma.
Fetelor, nevestelor, copiilor nu mai era ingaduit sa mai stea.
Trebuia sa plecam acasa, la muls vitefle], la adus apa, la invirtit mamaliga.
Ramineau numai feciorii, care porneau jocurile lor voinicesti, tinindu-se cite doi-doi de brate si chiuind ca-n codru.
Cum plecau si streinii mai departe, tiganii indrazneau sa coboare, mai ales ca venea refeneaua cu bauturi si cintece la ureche.
Cu prilejul acestor soboruri, hanul mi-a dezvaluit si alte minuni grozave: aici am vazut o femeie nauca, slaba ca o scindura, cu o jumatate de obraz ars de o crestatura rosie, urmele fulgerului.
M-a purtat inadins mama sa mi-o arate, ca o pilda de neascultare.
Nu vrusese sa fuga de la geam, cum ii strigasera toti, pe vreme de furtuna.
Ci facuse pe grozava si deschisese fereastra si scoteau din casa sa se mai deprinda cu lumea, doar s-o gasi un vraci sa-i scoata nauceala.
Lumea uitase cum o cheama, ii ziceau toti trasnita din fereastra.
Alta data a trecut pe linga noi o si mai cumplita minune: un om cu o jumatate de trup moale -nu putea misca o mina si un picior, avea si ochiul cu pleoapa cazuta si gura strimba intr-o parte, ca-n basmul cu jumatate de om.
Tot urmarile neascultarii.
Asta lucrase la cimp in ziua de
Rusalii, si ielele, furioase, il pedepsisera luindu-i mina si piciorul.
Acum il tirau prin tirg pentru cersetorie.
Ielele astea, am aflat atunci, joaca sus in vazduh si vin peste om odata cu vintul turbat, ori de cite ori calca poruncile si oprelistile lor.
Altfel nu fac rau.
Trec numai rar, noaptea, cintind, pe deasupra casei.
Dar nu e bine sa le-asculti cintecul.
Mama le auzise cind era insarcinata cu mine si, desi isi astupase numaidecit urechile, se spaiminta sa nu ies cumva pocit.
S-a bucurat grozav ca m-a nascut nevatamat.
Dar mi-a purtat necontenit grija, sarmana, sa nu-mi fie mintile luate de iele, ceea ce s-a vazut bine mai tirziu.
Cresteam si nu stiam decit ca ma coboram singur la han, tot mai des, de cite zece ori pe zi, musteriu nelipsit in rind cu ursii.

Hanul era calindarul satului, nu numai cu duminicile lui insemnate cu rosu, cu hora, el ne instiinta ca e luni scotindu-si afara la pirau scaunele, mesele, lavitele, tabliile tejghelelor, ca sa le frece
Oana si slugile cu nisip si apa de toate necurateniile lasate pe ele de bautorii necumpatati din ajun.
Martea isi stringea de dimineata gunoaiele ograzii ramase de la vitele calatoare si le da foc.
Stiam asta dupa sulurile de fum acru, inaltare ca niste stilpi sa sprijine vazduhul.
Miercurea, hanul isi aducea carele si incarcau baligarul strins gramada dintre picioarele vitelor dejugate in batatura si din cosare.
Oana il scotea departe, la capatul porumbistelor si livezilor de pruni.
Joia il trimitea pe
Oana departe, la oras, cu brisca goala, si stiam ca e vineri fiindca hangiul se intorcea seara si descarca brisca umpluta virf cu sacii de marfa cumparata.
Simbata se petreceau pregatirile grabnice pentru minunile duminicii.
Se maturau iar curtea si ograda, se curatau si cosarele, se batatorea cu maiul tarimul horei, rimat de porci si riciit de gaini.
Iar pe arsitele mari se aninau crengi de tufar verde deasupra lavitelor, sa se umbreasca privitorii fara acoperis, sus si deasupra foisorului, unde se coceau lautarii, ceea ce imprastia un iz sanatos si proaspat, ce taia pe cel de sudoare al horei, cu tot busuiocul si rosmarinul pe care fetele il purtau in sin si la cingatori.
Jalnica minune a
Ilenii nebuna am descoperit-o destul de tirziu. intr-o sarbatoare, s-a abatut la hora o aratare, ca o femeie, inalta, desirata, cu parul despletit curgindu-i pe spate si cu un fel de rochie lunga, alba, tiris dupa ea.
Lumea s-a dat la o parte -
Ileana nebuna!
Ileana nebuna isi cata ibovnicul!
Ea s-a ridicat pe virful picioarelor, a pus palma sub frunte si a privit ascutit peste multime.
Apoi a plecat fara o vorba.
Toti s-au sfiit de ea cu un fel de smerenie: innebunise din dragoste.
Acum scapase de acasa, unde o tineau inchisa.
Numaidecit in urma ei se ivi un batrin prapadit, taica-su, si se lua dupa ea.
Nu facea nici un rau, decit ca ratacea zanatica pe drumuri, de unde cu greu o aduceau indarat.
Dar hanul incrusta nu numai zilele saptarninii, ci in rind cu vestea marilor schimbari ale anului.
Asa de pilda, inainte de sosirea rindunelelor, hanul ne spunea ca vine primavara. in curtea lui, deshama calul de la o cotiga bosoroaga
Galat spoitorul, cu smalaua si tarhatul lui.
Stiam ca sintem la
Florii, in preajma
Pastelui, si trebuie sa ne gatim de cozonaci si pasca.
Numaidecit aprindea focul si injgheba o vatra, dancii umpleau satele strigind pe la toate portile: spoim tingiri, spoim cazane!
Galat avea locuinta intr-o margine a orasului, dar avea invoiala cu hanul, care de luminatele sarbatori se curata, se spoia, se dichisea si-si arginta din nou toata vasaria.
Satul cobora jos la han cu dublele de arama si le da pe mina mesterului, care, din urite si coclite, alta minune, le facea de argint.
Galat, tigan turcesc, se purta cu salvari, ca si nevasta-sa, ceea ce ne umplea de un fel de scirba; muiere cu pantaloni!
Amindoi, asezati turceste jos, frecau cu somoioagele de cilti adincul vaselor, in care apoi ne rasfringeam ca-n oglinzi.
Cind ispraveau treaba, cirdul spoitorilor isi lua zborul inapoi.
Praznicul sfintilor
Constantin si
Elena ni-l vestea iarasi hanul.
Pe
Oana il chema
Constantin.
De ziua lui, hanul isi inalta umbrarul.
Cu citeva zile inainte, carute incarcate cu o dumbrava intreaga de crengi umpleau curtea cu verdeata si oameni mesteri impleteau la intrare acoperis din ramuri si lastare, ca o bolta de codru adinc, unde-mi placea sa rasuflu iz salbatic de padure.

Despre apropierea verii, tot hanul ne instiinta.
Curtea si preajma lui toata se umpleau de turme behaitoare, trecatoare la varat in munte.
Era o minune de care nu mai ma saturam.
Daca as fi fost de capul meu, as fi pornit si eu cu ea odata, spre plaiurile albastre.
Bacii puternici si piep-tosi, cu saricele spinzurate pe umeri, ca niste dulami imparatesti, pastorii de pe laturi, cu fluiere in briie, umbriti de toate tainele departarii, strunga alcatuita grabnic in chiar ograda hanului, mulsoarea molcoma ce varsa in ciubare fintinile laptelui, focurile la care fierbeau pe cujbe tu-ciurile cu mamaliga, linistea si somnul turmelor cind si cind de o acioaie trezita la gitul vreunui berbec mi-au lasat o vraja ce n-a mai apus.
Odata s-a oprit un ciopor intir-ziat cu o huiduma de cioban dupa el.
Urca incet si cu zaboveli, povestea ca-l scutura rau frigurile ce bintuiau acolo in balta.
Noi il ascultam cu inimile cit purecul, simtea ca-l prind iar, si eu le inchipuiam aceste friguri ca pe niste zgripturoaice hide care se tin pe urmele
Feti-Frumosilor ca acesta de fata. in adevar omul s-a intins cit era de mare si a cuprins o lavita, si, apucat de raul cel mare, s-a pornit sa tremure zguduind tot umbrarul.
Ursii erau nimic pe linga el.
Atunci a iesit din gloata un crestin umblat prin streini si a cerut lui
Oana ca la o oca de vin negru din cel mai tare si mai vechi, scos de la boasca din fundul beciurilor, a mai turnat in el o litra de tuica de drojdie batrina, a adaugat doi pumni de sare marunta, a plamadit, a descintat si a batut sticla pina a facut spume, apoi a sculat pe patimas si i-a dat-o.
Asta, fara sa mai intrebe ce e, a pus-o la gura si a baut-o toata pe nerasuflate, a facut o data ha, de ne-am speriat, si s-a culcat la fel
Curgeau girla siroaiele de sudori de pe el.
Peste doua ceasuri s-a sculat sanatos si de bucurie a mai baut o oca, de data asta vin fara sare, numai cu adaos de drojdie batrina, pastrata numai pentru leac.
Toamna se vestea cu acelasi popas leganat al turmelor la
Hanul cu ursi.
Dar mai ales cu pastra-murile si cirnatii pe care hanul le intindea afara la uscat, ca gospodinele, rufele pe garduri.
Oana junghia cite o suta de oi deodata, ne uitam cu groaza cum le umfla cu teava sa le des-prinza pieile de carne, cum le casapeste sa le puie in putini si butoaie la saramura, ca sa le scoata apoi sa le insire la soare.
Atunci stiam ca se lasa toamna, ca hora intra in odaia cea mare a hanului, ca muntele s-a sleit de turme, ograzile, de poame, si curind are sa cada zapezile, sub care hanul are sa mocneasca pina la primavara, ca ursii ce intrau asijderi in amortire, impreuna cu ursarul, acolo, sus, in
Ursoaica lor, raznita pe coclauri.
Noi ramineam despartiti de lume, prin casele si bordeiele troienite, ducind dorul minunilor inchise cu obloane de zapada si zavoare de gheturi.
Astea demult, tare demult, cind nu plecasem sa ma pierd cu desavirsire in lume.
Tirziu de tot am auzit ca
Hanul cu ursi a ars.
In focul pus de raufacator ar fi pierit insusi
Oana cu nevasta.
Si nu am aflat daca a mai inviat din cenusa ca pasarea legendara, ceea ce ma intristeaza amar, caci chiar daca s-ar intimpla si minunea asta, pentru mine ar fi fara folos, asemenea pasare inviind o data la cite cinci sute de ani.

Groapa ingerilor rai

De la o vreme, hanul chiabur s-a cerut inzestrat cu ghetarie si, intr-o toamna inaintata,
Oana i-a ascultat indemnul.
A strins oameni si i-a pus sa-i sape groapa larga si adinca pentru ghetarie.

Cind gerul va fereca piriul, are s-o umple cu bolovani de gheata, sa aiba cu ce raci vara bauturile.
La o adincime de doua staturi de om, lucratorii s-au oprit infricosati.
Dasera peste niste oase nazdravane, ca de capcauni: citeva masele, una singura cit piatra de la rijnita de zdrobit porumb, doua laboaie naprasnice, impietrite, ce-au lasat in pamint niste gauri ca cele cind ai smulge din radacina un tufan, si o tigva uriasa, cit cazanul in care facea
Oana tuica, cu locurile ochilor cit niste gavane si vizuini scorburoase ca de vierme, unde fusesera urechile, si niste turloaie groase ce pe buduroaiele de stupi.
Unii ziceau ca-s ciolane de jidovi, pieriti odata cu potopul, altii ca sint ramasite de smei.
Pina a venit o baba si ne-a lamurit pe toti.
Nu erau nici una, nici cealalta, ci se chema ca sint oasele ingerilor rai, care, cind i-a lungat cu fulgere si trasnete
Arhanghelul, au cazut aici si, in caderea lor, a plesnit pamintul si i-a inghitit, asa arsi cum se aflau.
Se mai dezgropase cind fusese asemenea falci de trei coti, cu masele de cremene cit pietrele de moara.
Cui le-a dezmormintat nu i-a fost a buna.
Trebuia sa le dea pe o apa mare el, dupa ce le-o dezlega cu cetanii popa, si locul, sfintit cu sfestanie - ceea ce s-a si facut.
Asa a scapat hanul si noi toti de pacoste si blestem.

Comentarii

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)



Pune poezia Poemul Hanului cu Ursi pe pagina ta
Adauga link pe pagina web a site-ului tau.





Poezii despre:

Primavara

Toamna

Iarna

Iubire

Bucurie

Viata

Flori

Boala

Singuratate

Frica

Scoala

vezi mai multe

Politica de confidentialitate



Copyright 2024 © Poeziile sunt proprietatea poetilor. Toate poemele sunt reproduse in scop educational pentru informarea utilizatorului.Contact (Poeziile.com - Portal de poezie romaneasca )
Mari poeti romani