Virgil Gheorghiu biografie completa

Poezii Sonete Rondele Cantece Balade Romante Ode Elegii



Virgil Gheorghiu
   
  poetul Virgil Gheorghiu  
   
Nastere: 15 sept. 1916 Razboieni, jud. Neamt
Deces: 22 iun. 1992, Paris

Fiul lui Constantin Gheorghiu, preot, si al Mariei (n. Scobay).

Destinul lui Virgil Gheorghiu a fost asemanator cu cel al lui Emil Botta — amindoi oameni de o sensibilitate iesita din comun, pe care doua arte gemene i-au solicitat simultan, cu aceeasi intensitate sufleteasca si cu impliniri care nu ne dau dreptul sa socotim ca unul sau celalalt din domeniile ilustrate au constituit o indeletnicire secundara, de amator pasionat. Emil Botta ramine deopotriva actor si poet, Virgil Gheorghiu muzician si poet. Sa apartina tarimului coincidentei faptul ca G. Calinescu ii infatiseaza in cadrul aceluiasi capitol (Dadaisti, Suprarealisti, Hermetici), ca analiza lor se succede respectind ordinea virstei * si ca se refera la profesia lor („autorul e pianist, „poetul e actor) si ca aceste precizari sint de natura sa explice anumite trasaturi ale liricii lor, dar si rezervele criticului, sau in orice caz aprecierile evident ponderate fata de creatia lor ? Succesiunea pe aceeasi pagina a Istoriei literaturii romane intr-un capitol eterogen si in care ei doi nu-si afla, totusi, locul deoarece nici in esenta, nici in structura ei, lirica lui Virgil Gheorghiu si a lui Emil Botta nu poate fi pusa nici sub semnul dadaismului, nici al supra-realismului, nici al hermetismului, nu poate constitui un argument pentru viabilitatea afirmatiei cu care am inceput studiul nostru. Dar numele lor a fost asociat intr-unul din cele mai importante studii asupra evolutiei poeziei romane interbelice : Semne noi de lirism de Vladimir Streinu. * Si asociat intr-o perspectiva care le confera un loc esential in procesul innoirii liricii noastre interbelice dupa ce generatia anilor 1920, adica Tudor Arghezi, G. Bacovia, Lucian Blaga, 1. Barbu, Adrian Maniu, I. Pillat si, am adauga noi, Al. Philippide si Vasile Voiculescu dadusera culmile creatiei lor. Vladimir Streinu vorbea de faptul ca „in mai multe rinduri, critica noastra a condamnat aceasta dubla imitatie a epocii («cliseul Arghezi» si «cliseul Ion Barbu», n.n.), din grija de a elibera lirismul romanesc de robia noilor modele, care din noi modele se transformasera in noi locuri comune. Ceea ce nu insemneaza ca tinerii poeti si-au sistat placerea mediocra de a imita [] De aceea literatura noastra poetica de dupa 1925 — 1926 si-a umplut spatiul cu imitari, cind de lirism viguros, cind de lirism abstract, dar in asa masura ca se putea justifica temerea criticii de o noua secatuire a poeziei lirice.




In ultimii ani insa, datorita premiilor Fundatiei pentru Literatura si Arta au aparut citiva poeti tineri, cum sint, in ordinea aparitiei Horia Stamatu, Simion Stolnicu, Virgil Gheorghiu si Emil Botta () in aceeasi comuna tendinta, ca mai reprezentativi, socotim pe Virgil Gheorghiu si Emil Botta. Cu acestia, starile lirice renasc prin punerea in libertate a emotiilor, prin modul direct al exprimarii simple, prin adevarul subiectiv al impresiilor poetice, prin fantezia ale carei capricii, raminind nebunatice, nu sint nebunesti, ca si prin vibratia deosebit de elegiaca si patrunzatoare. Exista in poemele lor un fel de a fi al versului, o intonatie rezultata la citire din intorsatura anume a exprimarii, care traduce simta-mintul de lucru nou, vazut intiia oara, care da impresia de realitati robinsoniene. Credem prin urmare ca ne aflam in fata unei alte generatii de poeti, care in apa statatoare de imitatii ridica, spre bucuria noastra, o noua unda de lirism. Vladimir Streinu privea in mod strict situatia lor ca poeti, fara nici o implicatie biografica sau convergente de natura profesionala. O jumatate de veac a trecut de la tiparirea acestui studiu de o importanta fundamentala in evolutia gindirii noastre critice, si astazi, cind opera celor doi este incheiata de aproape un deceniu, este evident ca diagnosticul lui Vladimir Streinu a fost validat integral'. Rafinatul si perspicacele critic avea doar perspectiva citorva ani pe care ii definea in insasi febra evolutiei lor. Dar locul celor doi poeti in lirica vremii constituie unul din argumentele esentiale ale apropierii cu care ne-am inceput studiul nostru. Le adaugam acum altele pornind de la cunoasterea ambelor versante ale unei creatii unice, datorita frecventarii tuturor ta-rimurilor pe care s-au manifestat cei doi, ca si a personalitatii lor umane. Virgil Gheorghiu era muzician, nu numai pianist, ci si cronicar, exeget si compozitor, Emil Botta era actor. Dar si unul si altul au fost si in perspectiva timpului vor ramine poeti, poeti a caror opera nu reprezinta in nici un fel o transpunere de atitudini, motive, imagini din lumea sunetelor si a mastilor sau o translare de universuri artistice chiar daca uneori elemente sugerate sau explicite ne fac sa ne gindim la faptul ca autorul lor poate fi muzician sau actor.

In 1941, insa destinul liric al lui Virgil Gheorghiu avea sa sufere o eclipsa de un sfert de veac in ceea ce priveste prezenta poetului in circuitul public. Nu pentru ca ar fi cunoscut o timpurie secatuire a resurselor lirice, sau pentru ca simtea cum o alta generatie incepea sa proiecteze fascicole de lumina ce puteau sa adumbreasca subtilitatile cromatice de o delicata bogatie care se metamorfozeaza in „acea nunta a miresmelor cu cerul ce invaluie firea intr-o lume din vis si amintire, lasindu-se absorbit de muzica pe masura ce anii treceau. O noua generatie isi facuse intrarea in literatura si nu trecuse neobservata. Dar in 1941 personalitatea poetica a lui Virgil Gheorghiu era implinita nu printr-o prezenta tenace si masiva, ci prin altitudinea cintului sau de delicata suavitate ce sublima visul implinit numai in gind care niciodata n-a prins contur in viata de fiecare zi si nostalgia pentru ceea ce a fost sau mai ales pentru ceea ce putea sa fie. Douazeci si cinci de ani in care, asa cum am spus, muzicologul ti interpretul s-au intilnit cu publicul, poetul raminind din ce in ce mai mult o amintire.

Pompiliu Constantinescu a stabilit nota specifica a poemului lui Virgil Gheorghiu fata de modelul sau indepartat, acela al scriitorului francez * reliefind, in acelasi timp, caracterul lui pronuntat autohton, comparindu-1 in primul rind cu Lucian Blaga. Pompiliu Constantinescu vedea faunul lui Virgil Gheorghiu apropiat de „duhul paduratec autohton. Dupa mai bine de doua decenii, Virgil Gheorghiu a continuat acest poem ce reprezinta o adevarata culme a liricii romane cu Trezirea Faunului si cu cel intitulat ca o adevarata premonitie Cintece finale de faun. ** Putem sa privim toate cele trei ipostaze ca un poem unitar, un triptic ? Fara indoiala, da ! Fiecare isi pastreaza o anume individualitate prin faptul ca „vapaia de vara a primului poem, ca „mugetul de singe in vine isi continua in cel de-al doilea clocotul, dar sfisiat parca de teama insingurarii („Dar eu, spaima silvanelor, n-am rost / Si singur ratacesc far' de pereche) si de inceputul unei diminuari fizice („De la mijirea zilei pina-n seara / Prin frunze rascolesc si prin cotloane / Si-abia dezgrop o zarzara amara / Ori viermuind si seci niste momoane). Trezirea faunului se constituie din perechi de strofe, prima reprezentind dorinta, starea ideala, avintul, zbaterea, cea de-a doua o realitate din ce in ce mai impovarata, mai trista. Trezirea faunului construita, in cea mai mare parte din aceste doua strofe antinomice pare ca isi rarefiaza uneori tesatura lirica privita mai ales in comparatie cu Cintece de faun, adevarata lectie de maestrie in care strofele se inlantuie, se determina, se continua, se metamorfozeaza conform unei logici interioare fara nici o fisura. Ceea ce se intimpla si in ultima parte a tripticului : Cintecele finale, replica de aceeasi concentrare emotiva si artistica a celui dintii poem. De data aceasta, calatoria prin meandrele naturii, un adevarat banchet de imagini vizuale ce se metamorfozeaza in senzatii auditive si ol-factice ingemanindu-se fara contenire, nu mai aduce multumirea pentru aspra frumusete a trupului, pentru voluptatile reale sau dorite si nici bucuria in fata unor spectacole mirifice precum e acesta : „Unchesii brazi aprind rasina-n zori / In ramuri, tainic-seva catarata / Trezeste pentru ziua neschimbata / Polen si roua, boare si culori. Acum, in Cin-tecele finale „cind desprind din noduri sfarimicioase teaca, / Gasec tot miezul putred, tulpina goala, seaca. Ceea ce uneste toate aceste trei ipostaze, ceea ce le confera un loc aparte in poezia romana contemporana este bogatia cromatica ce releva o natura mirifica in alcatuiri nebanuite, in game si in nuante pe cit de surprinzatoare, pe atit de firesc alcatuite. Faunul nu-i un pretext, ci ipostaza unei trairi plenare intr-o natura care te inconjoara prietena sau dusmana, excitanta sau trista, luxurianta sau secatuita, el este simbolul vitalitatii, al necontenitei aspiratii spre lumina si catre linistea desavirsita a naturii. Cind comenta volumul Padurea adormita, Per-pessicius afla intr-una din poezii : „expresia cea mai casta a uneia din cele mai senzuale poezii de iubire. in fond aceasta este trasatura esentiala a liricii lui Virgil Gheorghiu pe care o recunoastem nu numai in cele trei cicluri ale faunului. Pentru ca aceasta vitala frenezie pagina, aceasta cautare a bucuriei simturilor este necontenit insotita de una din cele mai suave, delicate si pudice viziuni asupra vietii. Ceea ce da poeziei lui Virgil Gheorghiu timbrul sau specific in lirica romaneasca este altitudinea ei spirituala, o puritate a sentimentului care aspira spre desavirsirea visului ce ss destrama in clipa fericita cind avem sentimentul implinirii lui. Dialectica vis-realitate capata in strofele sale o infinitate de intruchipari, toate focalizind spre acea nostalgie pentru tot ce este si a fost frumos, inteles nu ca euforica privire a vietii, ci ca o bucurie virtuala sufleteasca. Si daca exceptam unele poezii ale volumului de debut, unde influentele nu sint asimilate, vom observa ca, desi teme, motive, stari sufletesti par a fi ale liricii romanesti de la D. Anghel, la Bacovia, la Ion Pillat, la Vasile Voiculescu, nimic nu este asemanator lor. Si aceasta deoarece totul poarta o amprenta atit de personala, atit de autentic personala prin vibratia unui sentiment de cea mai curata si elevata expresie. Intr-un Sonet publicat catre sfir-situl vietii aflam citeva versuri care reprezinta o lucida autocaracterizare a poeziei sale : „Visarile mi-au fost mereu morgane / Iar calma fericire nu stiu cum e. Aceasta necontenita si neimplinta aspiratie catre fericirea visata, dar niciodata atinsa se converteste intr-o perpetua nostalgie pentru ceea ce a fost si mai ales pentru ceea ce putea sa fie. Timiditatea pe care poetul o recunoaste drept caracteristica stantelor sale ii confera nota aparte in lirica romaneasca. Dar nu timiditatea unui refulat, nu smerenia unui disimulat, nu poezia bunelor sentimente, ci expresia unui suflet ales, a unei sensibilitati de o infinita delicatete. La cumpana dintre aspiratie si nostalgie, la hotarul dintre cea mai concreta amintire a lumii copilariei, adolescentei, himerelor, a „fetelor morgane, a „vaselor fantoma se alcatuieste una din cele mai implinite expresii ale lirismului romanesc, ce se ridica spre culmi de frumusete si de emotie care il aseaza in galaxia poeziei perene. Prin concentrarea -expresiei, prin tensiunea ce nu cunoaste niciodata strigatul de disperare in fata trecerii timpului, a iminentei mortii, a uitarii de care artistul si opera lui pot fi invaluiti si nici patetismul incrincenat, prin nostalgia fata de tot ceea ce sufletul sau ar fi dorit sa se implineasca in lumea unui vis care n-a devenit realitate si a unei realitati transfigurata in vis, Virgil Gheorghiu si-a cucerit un loc de prima importanta in evolutia liricii noastre contemporane. Poezia sa e in acelasi timp de o suava senzualitate si de o liniste meditativa care o fac sa nu fie niciodata apasata de tirania simturilor si nici de uscaciunea unei intelectualitati exacerbate. Poet al vietii de provincie, poet al regretelor fata de o adolescenta ce il cheama in lumea ei de o curata infatisare sufleteasca, poet al naturii in care se cufunda cu voluptate si pe care o regreta necontenit, dar si poet al nelinistilor si al sfisierilor existentei omului modern, Virgil Gheorghiu a aflat acestei bogatii de stari sufletesti o expresie pe cit de indrazneata pe atit de armonioasa, pe cit de elevata pe atit de colocviala. Mai putin implinita in versuri ce vor sa ilustreze un destin (cele despre George Enescu, de pilda) sau in profesii de credinta prea directe si — straniu — prea pamfletare citeodata, lirica sa reprezinta acea fuziune deplina a instinctului muzical cu cel poetic. Nimic nu pare construit, elaborat cu chin si truda, ci totul are spontaneitate si naturalete. Confesiunea nu reprezinta lamentatia ostentativa si ex-hibitorie, ci o asumare a unui destin care aspira necontenit catre „pierduta aleasa din legenda, la poalele turnului pazit de greul padurii stiind ca la sfirsit asteapta „sa-i cada pe brate numai umbra plinsa de sus.

Totul invesmintat intr-o superba limba romaneasca ale carei virtuti au fost relevate de Serban Cdoculescu in prefetele cu care a insotit ultimele sale doua volume. Desi in anii tineretii i s-au imputat unele frantuzisme, ele ramin accidente in armonia acestei poezii care topeste cuvintul neaos rasucindu-i citeodata sensul, in-torcindu-l si departindu-l de la valorile lui originare, fara a-1 silui vreodata, fara a crea stridente si echivocuri. Autenticitatea limbii poeziilor sale nu are nimic din emfaza neaosismului cautat si pretentios, de fapt o ipostaza a snobismului, ci isi pastreaza intacta naturaletea si vigoarea sevelor pa-mintului. Prin aceste calitati ea nu pare in nici un fel discordanta in armonia de o elevata tinuta intelectuala a limbajului sau ci deplin consonanta.


Publica un important numar de romane in lb. franceza (majoritatea avand o versiune originala in lb. romana, dar needitate), intrunind comentariile hiperbolice ale presei: La Seconde chance (1952), L Homme qui voyagea seul (1954), Les Sacrifies du Danube (1957), La cravache (1960), Perahim (1961), La Maison de Petrodava (1961), Les Immortels d A-gapia (1964), De la vingt-cinquieme heure a V heure eternelle (1965), Le Meurtre de Kyralessa (1966), L Es-pionne (1971), L Oeil americain (1973), Dieu ne regoit que le Dimanche (1974), Les Inconnus de Heidelberg (1977), Le Grand exterminateur (1978), La Tunique de peau (1979), Christ au Liban (1979), Les Amazones du Danube (1980), La Condottiera (1980), Dieu a Paris (1980), Memoires (1986) s.a. A mai publicat scrieri si-mili autobiografice (Pourquoi m a-t-on appele Virgil?, Le Temoin de la vingt-cinquieme heure); biografii: La Vie du Patriarche Athenagoras (1969) sau biografii romantate: La Vie de Mahomet, La Jeunesse du Docteur Luther, Saint-Jean Bouche d or).


Citeste si:

Scurta biografie


Poeziile poetului



Biografia lui Virgil Gheorghiu pe pagina ta
Adauga link pe pagina web a site-ului tau.






Poezii despre:
PrimavaraToamnaIarnaIubireBucurieViata
FloriBoalaSinguratateFricaScoalavezi mai multe
Politica de confidentialitate



Copyright 2021 © Poeziile sunt proprietatea poetilor. Toate poemele sunt reproduse in scop educational pentru informarea utilizatorului.Contact (Poeziile.com - Portal de poezie romaneasca )
Mari poeti romani