Cand noaptea vine placida, lina,
Cand alba luna suie pe cer,
Cand vantu-n frunze duios suspina,
Cand dulci arome plana-n eter,
Ades mi-apare fata-i blondina,
Plina de farmec si de mister.
Sa fie feea rimelor grele?
Sau e-al meu angel privighetor?
Sau este roua zilelor mele,
Chipul Sperantei consolator?
Cand mi s-arata, uit orice rele,
Uit orice rele si orice dor!
Fata-mi palita o reanima,
Fara de voie-mi incep sa cant,
Si poezia vine, sublima,
Sa ma-nveleasca cu-al sau vesmant!
Sa ma opreasca nu este rima
Dintr-acest sacru, tainic avant.
Viata ce este grea pentr u mine
Mi se-nveseleste cum mi-a zambit,
Si impletindu-mi ore senine,
Piere spre ziua chipu-i dorit!
Piere cu noaptea, insa revine,
Ca sa ma faca iar fericit!
Ea este feea rimelor grele,
E s-al meu angel privighetor,
Este si roua zilelor mele;
E-o nalucire dulce d-amor!
Cum mi s-arata, uit orice rele,
Uit orice rele s-orice dor!
Fecioare albe si virginale,
Ochii sunt doua raze d-azur,
Si tot de roza buzele sale,
Cu zambet tanar si pur!
Formele-i nu pot s-aiba rivale
Intr-al lor palid si vag contur!
Talia-i este atat de subtire,
Sanul ii este-atat de plapand,
Incat te-arunca in ratacire,
Ai vrea in brate s-o strangi palpitand!
Vana dorinta! E-o nalucire
Ce intr-o clipa vezi disparand!
Cand noaptea vine placida, lina,
Cand alba luna suie pe cer,
Cand vantu-n frunze duios suspina,
Cand dulci arome plana-n eter,
Mi se arata fata-i blondina
Plina de farmec si de mister!
Ore sublime de reverie,
De inspirare trec atunci eu,
Si-n valuri dive de poezie
Exal cu-ncetul sufletul meu!
Ea, inclinata pe-a mea hartie,
Zambind, conduce pana-mi mereu!
Cand se intampla sa nu-mi apara,
De intristare sunt innegrit!
Chiar Poezia repede zboara
Cand nu mai vede chipu-i iubit;
Dar la vedere-i se-ntoarce iara
Si ma inspira necontenit!
Ea este feea rimelor grele,
E s-al meu angel consolator,
Este si roua zilelor mele;
E-o nalucire dulce d-amor,
Cum mi s-arata in cantecele,
Uit orice chinuri, uit orice dor!
