Nici tremurul lunii de seara pe
degetele ei foarte fine - nici o forta a mortii
nu poate locui in ele -
nici loviturile inimii sub sabiile unor surasuri -
cand inima e un castel privit
de unul teribil de singur -
nici, in sfarsit, mana intinsa spre el - prin ea
o chemare a unor locuri adanci valureste -
nu egaleaza propozitia plina
de praf in care el iubeste intr-o camera
privita uneori in trecere de amandoi
pe tacute, ca un talisman imbatranit.
|