Toamna ca o vitelusa bolnava, 
pe care o duc stapanii rai la taiere, 
a luat calea codrului, pojghetuit si cangrenat de tacere. 
presimtind insa ca umbletul ei va trezi din somn frunzele cazute, a mugit, dureros si prelung, infiorand borangicul clipelor statute ; 
 
apoi, cu ochii-mpotmoliti de lumina roscovana a clipit, mahnit, din pleoapele, de lacrimi spalate, si-ngenunchind, blajin s-a rugat pentru odihna frunzelor picate. 
Soarele i s-a-mpleticit in cornitele marunte, copacii cu ramuri ostenite dureros au tacut, iar vitelusa si-a-ntins trupul, dornic de somn vesnic si pentru ultima data a gemut. 
 |