Solus ero

Eu port in mine noaptea, si-n bezna ei adanca
Mi-e sufletul un vultur inlantuit de-o stanca;
Ar vrea adancul boltii cu zboru-i sa-ntretaie,
Prin campuri de lumina, prin drumuri de vapaie,
Sa-si scalde ochii tulburi in rauri largi de stele
Dar aspra tintuire a lanturilor grele
Cu praful sur al pietrei ii infrateste rostul
Zadarnic vrea sa-si cate in ceruri adapostul:
Cu glas nebun el urla, si blèstema, si tipa,
Si sange cald stropeste trudita lui aripa,
Si vesnic o sa lupte, in patima-i pagana,
Cu bulgarii de piatra, cu lumea de tarana
Zambind amar se-ntreaba deci mintea ganditoare:
De ce-ar veni la mine faptura ta de floare?
Tu, inger cu ochi limpezi, cu aripi de matasa,
De ce sa te cutremuri de-o lupta nenteleasa?
Cand zboara-atatia fluturi in neul firii,
Si stralucesc pe campuri, in soare, trandafirii