Nod 17 de Nichita Stanescu Cazusem stramb cu verbul peste orizont ca l-am facut sa fie-n doua, ca bucile unui copil de inger pe mare-atunci cand ploua.
Sunt .obosit. Si as vrea sa pun capul pe umarul rotund al unei femei. Sau al unui cuvant. Dar nu roiesc decat silabe in jurul meu. Seara a venit cu dugheana ei de umbre
si poate am sa cumpar de cativa bani
o sticla infundata cu vin de intunerec.
Abia imi simt picioarele
mi se pare ca umblu in ghete de vant
calcand un pamant din cioburi de sticla.
Cu greu pot duce mana la buzunar
ca sa scot o oglinda intunecata de vreme
in care ma privesc si nu vad decat
o gaura inalta in aer.
Pune poezia Autoportret de seara pe pagina ta
Adauga link pe pagina web a site-ului tau.